Norman Mailer, Seri antice, traducere din limba engleză de Irina Horea şi Mihai Elin, Editura Polirom, Bucureşti, 2016, 832 pag. Stările de tranziţie – de la veghe la vis, de la moarte la viaţă, de la adevăr la minciuna liniştitoare a poveştilor – iată, foarte succint descrisă, materia lui Norman Mailer din Seri antice (Polirom, 2016, traducere de Irina Horea şi Mihai Elin). Demult şi departe, în Egiptul de acum 3000 de ani, un tânăr nobil, Menenhetet al doilea, moare la fel de nesăbuit cum trăise, iar experienţele lui imediat postume (îmbălsămarea pripită, înmormântarea făcută cu zgârcenie, jefuirea mormântului şi profanarea mumiei) sunt retrăite şi povestite de Ka-ul lui, dublul, când de imaterialitatea unei stafii, când simţind lepădarea treptată de trup cu o sfâşietoare concreteţe. Dublul lui Meni II face turul necropolei, reflectarea comediei umane în toată splendoarea ei – lăcomie, prefăcătorie, snobism, înşelătoare relaţii de familie şi jale de circumstanţă – întâlnindu-se cu dublul celui cu care nefericitul împarte mormântul devastat, Meni I, stră- străbunicul lui, care tocmai şi-a încheiat cea de-a patra viaţă. Aceasta e Cartea unui bărbat mort, prima din cele şapte care compun Serile antice şi, neîndoielnic, cea mai zguduitoare din masivul roman al lui Mailer. Să faci credibile nişte experienţe care-l frământă pe orice muritor, cele întâmplate pe pragul dintre lumi, să le recuperezi în omenescul lor, în drama lor profund individuală, pe care ritualicele cărţi ale morţilor o topesc în generalităţi, e o provocare uriaşă, de care Mailer nu se fereşte, şi pe care, repet, o rezolvă convingător. În schimb, partitura acestui Meni I, care-şi deapănă, în tot restul romanului, cele patru vieţi, pline de aventură, cruzime, ascensiune pe scara socială şi ambiţie de a-şi perpetua seminţia, e de cu totul altă factură. Într-o cronică din aprilie 1983, îndată după prima apariţie a cărţii în America, publicată în New York Review of Books, Harold Bloom avertizează: decât să citeşti Serile Antice pentru intrigă, mai bine te spânzuri! Aşadar, nu povestea, oricât ar fi ea de bogată – de la bătălii de legendă, precum aceea de la Kadesh, la viaţa la curtea faraonilor, în alcovuri, sex, sodomie, incest, canibalism, prietenie, trădare, istorie măruntă şi mituri fondatoare, nu cred că e ceva ce Mailer să fi lăsat deoparte – este miza acestei nestăvilite depănări de evenimente. E o poveste deşartă, până la urmă, povestea lumii care trece, rămânând mereu aceeaşi, întocmai cum Meni întâiul, ascultând de oculta povaţă a unui evreu bătrân, se poate reîncarna dacă moare în timp ce lasă însărcinată o femeie. Într-o lume plină de tabuuri, de lucruri dinainte orânduite, omul îşi poate, deci, controla posteritatea. Între marile mistere şi porţia lui de mândrie. Nu sunt prima care să remarce că lumea din Seri antice nu e atât a Egiptului din vremea lui Ramses al doilea, cât e a Americii din anii ’70, căutând în sfărâmarea tuturor tabuurilor nu cuvântul zeilor, ci libertatea omului. Evident, există destulă încărcătură ritualică în scenele de sex care inundă, literalmente, romanul, dar accentul nu cade pe ea, ci pe căutarea de sine prin experienţe-limită, pe palparea acelei diferenţe infinitezimale dintre carnea vie şi carnea moartă, în care stă şi invocata, de către critici, apropiere de Curcubeul gravitaţiei. La începutul existenţei lui multiple, Meni I l-a slujit pe Ramses al doilea, considerat cel mai mare faraon al Egiptului. Într-o noapte de dezmăţ, lungă cât o epocă, aşa-numita Noapte a Porcului, îi povesteşte unui urmaş mult mai puţin strălucitor al celebrului Ramses aventurile lui, încercând, dacă nu a reuşit să-l uzurpe pe Ramses (altfel decât profitând de farmecele lui Nefertiti, soţia favorită, şi la fel de celebră, a faraonului), să devină nemuritor prin poveste. Practic, asta îl frământă pe Meni: condiţia lui de om supus trecerii, fără certitudinea unor reîncarnări care să-i păstreze acumulările din timpul vieţilor anterioare. E, până la urmă, o dramă de scriitor. Mi se pare întrucâtva forţată lectura aceluiaşi Bloom, văzându-l în figura lui Ramses al doilea, cel care-l posedă pe neînsemnatul Meni, stârnindu-i şi mai tare dorinţa de a deveni, cumva, faraon, pe Hemingway, pajul Meni, urcând treptat pe scara socială, ca să ajungă, în cele din urmă, la o anumită vigoare, fiind Mailer însuşi. Dar problema filiaţiei literare, fără îndoială, se pune, în forma superbei alegorii a lui John Irwin, preocupat de obsesiile egiptene ale literaturii americane (şi pe care Bloom îl citează în cartea lui despre Mailer, din 2003), a sângelui care devine cerneală. Curge mult sânge în Seri antice, pe câmpul de luptă sau în alcovuri, sângele lui Meni însuşi, în cele din urmă, de hatârul unei poveşti fără sfârşit. Povestea originii fiecăruia la care, prin circularitatea marii poveşti pe care o spune Meni, nu doar că insul devine martor, ci chiar participant. Reîncarnându-se şi, mai mult, trăind unii în gândurile altuia, printr-o zăpăcitoare telepatie, care amestecă vocile în naraţiune, cei din neamul lui Meni se încuscresc asemeni zeilor şi faraonilor, ajung amanţii propriilor bunici, sau mame, într-o abolire a legăturilor genealogice normale. De obicei, marii înţelepţi (mai cu seamă în tradiţia iudeo-creştină) îşi consumă viaţa ca să înveţe cum să moară. Meni al lui Mailer moare, de-adevăratelea sau în braţele numeroşilor lui iubiţi şi iubite, ca să înveţe cum să trăiască. Cum să supra-vieţuiască, într-un fel faraonic, ca mărturie palpabilă peste timp. Pe potriva ambiţiei lui, Mailer construieşte un roman ca o piramidă, luxuriantă desfăşurare de forţe pentru memoria unui singur dispărut. Punând laolaltă dependenţa egiptenilor de fast şi dependenţa americanilor de spectacol. Insist, în final, pe imensa provocare pe care trebuie s-o fi reprezentat tălmăcirea acestui text în româneşte. Scris de autorul lui într-un deceniu de documentare şi de concepţie, nu şi-a găsit cu mult mai repede şi mai uşor drumul spre ediţia românească. Pe de-o parte, fiindcă inventivitatea lexicală a englezei americane, cu care Mailer se joacă fără nici o restricţie, pune în dificultate vocabularul nostru, în anumite privinţe, destul de limitat. Pe de altă parte, fiindcă romanul a avut doi traducători, Mihai Elin (dispărut între timp dintre noi) şi Irina Horea, efortul de unificare a termenilor, pe un spaţiu foarte vast, fiind cu atât mai însemnat. Ceea ce a ieşit, însă, sună convingător şi firesc în româneşte, rezistând tentaţiei, periculoase aici, de-a autohtoniza scenele, dialogurile, situaţiile. Întâmplarea face să fi citit, în original, destul de multe pasaje din carte, ceea ce m-ar îmbia la o cronică a traducerii mai aplicată, evidenţiind eleganţa sau ingeniozitatea unor soluţii anume, punctuale. O amân, deocamdată, cu tristeţea, a cărei enunţare nu pot s-o amân, că tot mai mulţi cronicari nu includ, scriind despre carte străină, măcar menţiunea că acea carte a fost tradusă. Mai avem, încă, traducători a căror pecete se simte şi a căror muncă nu se subînţelege.