Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Lecturi la zi:
Postmodernismul (anti)comunist de Tudorel Urian

In anii '80 ai secolului trecut Ioan Groşan era o celebritate a cercurilor literare studenţeşti. Cuceritor neobosit, invitat de onoare la tot felul de festivaluri şi concursuri, mereu în largul său, în orice clipă cu o replică plină de haz sau ambiguu sarcastică pe buze, Ioan Groşan era genul de vedetă care se saluta nonşalant cu toată lumea şi se bucura de totala deferenţă - manifestată mereu printr-un exces de veselie şi cordialitate, la unii, vag temătoare - a celor din jur. Se vedea de la o poştă că este o persoană foarte importantă. De aceea, momentul în care îi era prezentat unui neavizat stârnea, de fiecare dată perplexitate. Cel în cauză intuia că se află în faţa unui autor celebru (să nu uităm, ne aflăm în perioadă în care era interzisă publicarea pozelor scriitorilor pe cărţi sau în ziare), dar numele Ioan Groşan nu îi spunea nimic. Nicio carte de răsunet din epocă nu era asociată cu acest nume, iar frecventarea revistelor literare nu aducea vreun spor semnificativ în privinţa notorietăţii scriitorului. Pentru ca numele Ioan Groşan să capete relevanţă era nevoie ca cineva din anturaj (niciodată autorul însuşi) să-i şoptească noului venit că omul pe care tocmai l-a cunoscut este liderul grupului Ars Amatoria. Acesta devenise foarte celebru prin romanele în foileton pe care le publica foileton în revistele "Viaţa studenţească" şi "Ştiinţă şi tehnică" Sub forma unor romane istorice (O sută de ani de zile la Porţile Orientului, în "Viaţa studenţească") sau SF (Planeta Mediocrilor în "Ştiinţă şi tehnică", Ars Amatoria făcea publice pamflete cât se poate de virulente la adresa grotescului, prostiei generalizate şi ticăloşiei sublime care se întinseseră peste societatea românească în ultimul deceniu al puterii comuniste. În anii care au trecut de atunci, nimeni nu a fost în măsură să reconstituie componenţa exactă a grupului Ars Amatoria şi, mai ales, contribuţia fiecărui membru la elaborarea textelor. Printre cei care şi-au asumat apartenenţa la acest grup se află Radu G. }eposu, Ioan Buduca, George ţâra, Lucian Perţa. Toată contribuţia lor (presupun, orală) a fost însă filtrată prin talentul scriitoricesc al lui Ioan Groşan, autorul propriu-zis al textelor, aşa cum se poate presupune din republicarea lor astăzi sub semnătură proprie.

Revizitate astăzi, după două decenii de la momentul conceperii lor, textele semnate Ars Amatoria au o semnificaţie multiplă. În primul rând sunt expresia unui air du temps al grupului constituit în jurul revistei "Viaţa studenţească" din vremea în care redactor-şef era Stelian Moţiu. Parodierea limbii de lemn (inclusiv în limbajul curent, pentru că, dincolo de cel oficial, exista un limbaj de lemn al vieţii cotidiene), a denumirilor de instituţii, a discursurilor şi problematicilor şedinţelor de tot felul, erau specifice climatului redacţional foarte relaxat de la "Viaţa studenţească". Apoi, aceste texte permit o trecere în revistă (fie şi în cheie parodică) a procedeelor tehnice specifice postmodernismului românesc din faza de început (perioada textualistă). În fine, recitite astăzi, textele din O sută de ani de zile la Porţile Orientului, Epopeea spaţială 2084 sau Planeta Mediocrilor pot fi interpretate ca momente ale rezistenţei anticomuniste din perioada finală a dictaturii. Sarcasmul coroziv al acestor texte poate fi pus în relaţie cu vituperantele intervenţii ale lui Neculai Constantin Munteanu de la microfonul Europei Libere. Faptul că textele au apărut în presa din România regimului Ceauşescu spune multe despre "competenţa" temuţilor cenzori. Iar prima sfidare a inteligenţei acestora este făcută prin chiar numele aşa-zisului grup. Într-o Românie pudibondă şi total lipsită de umor la nivelul conducerii administrative şi politice un nume precum Ars Amatoria nu ar fi avut drept de existenţă dacă nu ar fi fost confundat cu "arta de amatori". Că pe Ovidiu e greu de presupus că l-a citit cineva dintre cei care vegheau la sănătatea morală a naţiei.

Epopeea spaţială 2084 şi Planeta Mediocrilor sunt, la prima vedere, două romane SF. Sau, mai bine zis, parodii după romane SF. Pentru că roboţii ce urmează să plece în căutarea satelitului "Veac Nou" îndeplinesc formalităţile funcţionarilor din România comunistă care pleacă în delegaţie, utilizează aceeaşi limbă de lemn administrativă şi cotidiană, au aceleaşi deprinderi comportamentale ca muncitorii dintr-o întreprindere de stat. Umorul se naşte din contradicţia existentă între nesfârşitul imaginar SF şi realitatea foarte limitată pe care o oferea oamenilor "politica înţeleaptă" a diverselor autorităţi din timpul regimului comunist. Apoi din ambiguitatea roboţilor care, având toate caracteristicile unor oameni obişnuiţi din deceniul ubuesc al regimului Ceauşescu, pot trimite cu gândul şi la robotizarea generalizată a societăţii. Există apoi un umor al denumirilor de localităţi şi de instituţii care parodiază în chip evident localităţi şi instituţii din România comunistă. Imaginarul exploziv şi aluziile ironice la unele locuri comune culturale sunt, de asemenea, în măsură să stârnească râsul. Ioan Groşan stăpâneşte toate ambiguităţile limbajului, fapt ce îi permite, spre satisfacţia admiratorilor lui, să se joace cu cenzorii şi activiştii de partid de-a şoarecele cu pisica. Apariţia fiecărui nou episod poate fi marcată ca o victorie împotriva acestora, iar aluziile la regulile absurde care guvernau România anilor '80 şi şopârlele politice trebuie să fi produs adevărate şocuri în epocă. Episodul Un dialog în spaţiu se încheie cu o cugetare "marxistă", uşor modificată - dar cu ce efect politic!!! - pentru, nu-i aşa, condiţia de scriere science fiction a serialului: "Aşa că n-ai de ce să te odihneşti: munca l-a transformat pe animal în om şi tot ea l-a ajutat să ajungă robot" (p. 42). Ajunşi pe o staţie planetară necunoscută, călătorii spaţiali dau cu ochii de o realitate şocantă, pe care o recepţionează ca atare. Multe dintre denumirile de pe această planetă necunoscută îi sugerează ceva cititorului din România alimentelor pe cartelă, a celor două ore de program TV pe zi, a "tacâmurilor" de pui şi a "adidaşilor" de porci. Staţia este înconjurată, precum planeta Saturn, de un inel luminos. Dar să-i lăsăm pe eroi să descopere misterul acestei staţii spaţiale şi, împreună cu ei, pe cititorii înfriguraţi şi înfometaţi de acum mai bine de două decenii: "Într-adevăr, apropiindu-se mai mult, văzură că inelul luminos se rotea într-una formând cuvinte luminoase, în toate culorile: ŤCinzanoť, ŤToyotať, ŤKrepkayať, ŤMarlboroť, ŤBoicilť, ŤAdidasť, ŤWomenť, ŤCourvoisierť, ŤMetaxať, ŤRombacť, ŤCoca-Colať. ŤMatra-Simcať, ŤTzuicať - ăştia au de toate, mormăi comandantul Felix aranjându-şi acul cravatei" (pp. 82-83).

Toată lumea care a trăit în ultimii ani ai comunismului îşi aminteşte de "mândria patriotică" a preşedinţilor de CAP care raportau în fiecare an producţii record. O asemenea gogomănie nu putea să-i scape unui spirit sarcastic precum Ioan Groşan. Aşa că un capitol al călătoriei sale spaţiale se numeşte Experimentul "Teleorman". Acesta este o variantă românească a Experimentului "Philadelphia", făcut de americani pentru a obţine invizibilitatea parţială sau totală a unor obiecte. Fireşte, în versiune românească, experimentul este folosit în agricultură: "- Şi la ce-l aplicăm? Întrebă comandantul Felix S 23. - La agricultură, răspunse vocea. S-a constatat că, deşi Teleormanul obţinea producţii record, la vremea culesului mari cantităţi de porumb dispăreau din lan" (pp. 198-199).

În ultimul episod (Defecţiune tehnică) aluziile politice sunt cât se poate de transparente. În textul său de rămas-bun, autorul sugerează destul de clar că i s-a impus să abandoneze serialul. În stilul ambiguu care caracterizează scrisul lui Groşan se face aluzie la campania protocronistă purtată prin intermediul publicaţiilor "Luceafărul" şi "Săptămâna", care oferea suportul de suficienţă necesar politicii oficiale de izolare a ţării, dar şi la asemănările dintre lumea descrisă în romanul său şi România epocii Ceauşescu (pe care presa o numea "epoca lumină"): "Avem o defecţiune tehnică. Se cuvine, e necesar, se impune, avem obligaţia să ne luăm rămas-bun de la personajele noastre şi de la Planeta Mediocrilor, căci altfel riscăm ca anticipaţia să ajungă protocronică, iar ceea ce, de comun acord, considerăm a fi la mii de miliarde de kilometri să se afle, spre surpriza noastră, doar la câţiva ani-lumină". (p. 276)

Recitite astăzi, textele grupului Ars Amatoria stârnesc nostalgie şi uimire. Nu ştiu în ce măsură Castigat ridendo mores, dar aceste romane curajoase, tonice, mustind de umor au făcut deliciul tinerilor de acum două decenii şi au pus în evidenţă şubrezenia unui sistem care se credea infailibil. În mod paradoxal, aceste romane facile, scrise parcă în joacă, aparţin deopotrivă istoriei literaturii (într-o eventuală secţiune dedicată textualismului satiric), dar şi istoriei propriu-zise, la capitolul rezistenţei anticomuniste.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara