Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Lecturi la zi:
Postmodernism de secol XVIII de Tudorel Urian

Nimic nou sub soare! Dacă prin romanul Fetiţa Mihai Zamfir şi-a propus să demonstreze (nu comentăm rezultatele) că este posibilă transplantarea în sol românesc a unui roman celebru - Lolita de Vladimir Nabokov - cu noua sa carte, Se înnoptează. Se lasă ceaţa (titlu cam romanţios pentru gustul cititorului actual), experimentul se prelungeşte spre zona literaturii epistolare din epoca luminilor. O convenţie literară devenită loc comun (găsirea unui pachet de scrisori) este pretextul devoalării unei "iubiri imposibile" între un profesor român, în vârstă de cincizeci şi şase de ani, relativ sărac, al cărui vis este să trăiască în Portugalia, şi o portugheză bogată, cu unsprezece ani mai tânără, stabilită în Australia. Cei doi s-au cunoscut în anul 1975 şi tind să se regăsească după ce bărbatul a descoperit semnătura fostei sale iubite în paginile unei reviste de specialitate. Dincolo de schimbul direct de scrisori, imaginea protagoniştilor este completată de detaliile suplimentare revelate în corespondenţa bărbatului cu alte două persoane: prietenul şi fostul său coleg Andrei Dumitrescu, stabilit în Statele Unite şi fosta sa soţie Lidia, revenită în ţară după o experienţă eşuată în Germania. Şi pentru ca tacâmul să fie complet, întregul epistolar este comentat de doi tineri din zilele noastre care se căznesc să pună în ordine scrisorile şi să le traducă în limba română pe cele scrise în portugheză de protagoniştii poveştii de amor (Petru Cosmovici şi Isabel Nogueira).

Dacă acceptăm convenţia literară destul de puţin plauzibilă (că în epoca internetului şi a telefoniei mobile s-ar putea găsi o întreagă corespondenţă scrisă cu pixul, care să cuprindă toate scrisorile, atât cele scrise, cât şi cele primite de oameni aflaţi pe trei continente: Europa, Australia şi America de Nord), nu se poate să nu remarcăm perfecta credibilitate a fiecărei scrisori şi felul în care întregul epistolar devoalează, mai bine decât orice analiză, stările de suflet ale personajelor. Citite în succesiunea lor, scrisorile sunt revelatoare ale fiinţei umane care înregistrează cu maximă precizie stările de surescitare amoroasă, dar şi îndoielile, temerile, obsesiile, frământările protagoniştilor. Tonul unei scrisori, aproape insesizabilele nuanţe stilistice, timpul scurs între primirea unei scrisori şi redactarea răspunsului sunt primele care înregistrează eventuale modificări de nivel într-o relaţie amoroasă, ele pot oferi instantaneu răspunsuri la chestiuni despre care cei doi parteneri de dialog evită deocamdată să vorbească deschis. Modernitatea acestui gen de analiză implicită, care se dezvăluie exclusiv din succesiunea scrisorilor - modalitate artistică ce explică prospeţimea peste vreme a unui roman precum, să zicem, Legăturile primejdioase de Choderlos de Laclos - este remarcată de cei doi tineri traducători/comentatori ai romanului. Ei văd aici semnele postmodernismului, chiar dacă procedeul e vechi de câteva secole:

" - Mai multe vieţi, vieţile a patru oameni oferite pe tavă. Mă gândesc chiar să scriu un roman postmodern, un roman unde autorul să nu intervină deloc, să lase doar scrisorile să vorbească.

- Aiureala asta înseamnă postmodern?

- Înseamnă postmodern extrem, chiar nu-ţi dai seama? În viitorul meu roman, gata cu prostiile, conflicte, personaje, acţiune lungă, gata cu autorul care ştie tot, gata cu maculatura asta adunată de secole şi pe care nimeni n-o mai citeşte..." (p. 247).

Fiecare dintre cei patru semnatari de scrisori ai romanului lui Mihai Zamfir are propria sa marcă stilistică, la conturarea căreia au contribuit cultura, experienţa de viaţă, stările de spirit date de întâmplările din jur. Petru este intelectualul puţin bizar, rupt de viaţa socială, care trăieşte mai mult în amintire. Poartă în suflet Portugalia tinereţii sale, pentru el timpul a îngheţat în Lisabona de la mijlocul deceniului opt, este încă îndrăgostit de fata la care visa în urmă cu un sfert de veac. După ce se stabileşte în Portugalia are şansa de a-şi vedea împlinită iubirea pentru Isabel, iar ulterior acestui moment de vârf, intensitatea corespondenţei sale scade simţitor. Isabel este o femeie modernă, destul de pragmatică, trecută prin revoluţia sexuală din ultimele decenii ale secolului trecut. Se mută într-o ţară anglo-saxonă aflată la capătul lumii, ratează un mariaj şi, pas cu pas, este cucerită de scrisorile foarte înflăcărate ale fostului ei admirator din tinereţe, al cărui chip se cam estompase în mintea ei. Iniţial scrisorile Isabelei sunt politicoase, dar reci, pauzele pentru răspuns sunt lungi, entuziasmul ei pentru această corespondenţă este aproape de zero. Cu timpul, implicarea ei este tot mai mare, tonul şi cadenţa corespondenţei se schimbă evident, pasiunea pune stăpânire pe ea şi, în final, Isabel este cea care ajunge să se plângă de încetineala de reacţie a lui Petru. Andrei este cazul tipic de intelectual emigrat în vremea comunismului, ajuns profesor de prestigiu într-o mare universitate americană, dar trăind cu nostalgia vechilor colegi de şcoală şi a întâmplărilor din România comunistă. În fine, Lidia este soţia care i-a frânt inima lui Petru părăsindu-l pentru a emigra în Germania şi care, după o relaţie ratată, doreşte, după revoluţie să se întoarcă acasă şi să îşi reia viaţa dinainte (inclusiv bărbatul). Sufletul ei este o combinaţie de nostalgie şi frustrare, iar tonul scrisorilor ei adesea sarcastic. Într-un fel fiecare dintre aceste personaje trăieşte o dramă a singurătăţii, aşteaptă cu înfrigurare scrisorile, singurele capabile să dea existenţei lor necesara dimensiune afectivă.

În tumultul vieţii cotidiene, scrisorile sunt şansa acestor oameni de a se regăsi pe ei înşişi, de a plonja în amintiri, de a iubi şi de a medita la cele trecute şi viitoare. Fiecare epistolă este o pauză de respiraţie, ocazia de a-şi expune gândurile cele mai intime, iluzia că se află pe aceeaşi lungime de undă cu celălalt. Meditaţiile sunt adânci, au miză existenţială, ca aceste gînduri ale lui Petru despre trecerea timpului: "În tinereţe crezi că ai înainte un şir nesfârşit de zile, căruia nu-i vezi capătul; la anii falnici treizeci (am citat aproximativ dintr-un poet român), şoseaua anilor, lunilor şi săptămânilor pare nesfîrşită; nici nu ştiu când am parcurs-o, şi iată că am ajuns foarte aproape de capătul ei - dacă îmi va fi dat să ating vârsta medie din România pentru ieşirea mea din scenă. Cum au zburat anii mei între treizeci şi unu şi cincizeci şi şase, între prima Lisabonă şi Lisabona de acum? Probabil că la fel cum au zburat zilele din septembrie până azi" (p. 78).



În legătură cu precedentul roman al lui Mihai Zamfir, Fetiţa s-au auzit voci care au reclamat pudibonderia excesivă a autorului, faptul că dincolo de conversaţii nu se petrece (aproape) nimic semnificativ în plan erotic. În Se înnoptează. Se lasă ceaţa lucrurile stau cu totul altfel la acest nivel. Scenele toride nu numai că abundă, dar ele ar putea intra în cea mai exclusivistă antologie de literatură erotică. Dacă ceva sună fals în acest roman, cred că este tocmai această frenezie erotică la limita sălbăticiei (rupe nasturi, sfîşie chiloţi) a acestui intelectual de 56 de ani, care în majoritatea timpului trăieşte în deplină abstinenţă şi al cărui suflet pare atins iremediabil de o melancolică depresie. Mai mult decât atât, el nu ezită să-i povestească fostului său coleg de facultate, actualul profesor american Andrei Dumitrescu, în termeni mai mult decât expliciţi performanţele sale erotice, asemeni unui adolescent căruia nu i-au dispărut toate coşurile de pe faţă. În schimb, evoluţia sentimentală a Isabelei, sesizabilă cu maximă fineţe de la o scrisoare la alta, este cât se poate de credibilă. La fel cum plauzibilă pare şi melancolia tot mai frustrată a Lidiei.

Se înnoptează. Se lasă ceaţa este un roman de mare subtilitate şi modernitate. Sufletul lui Petru se dezvăluie pas cu pas din confesiunile întretăiate ale celor patru personaje, fiecare contribuind cu o nuanţă nouă la creionarea personajului în întreaga sa complexitate. Iar evoluţia iubirii dintre Petru şi Isabela se citeşte, realmente cu sufletul la gură. Mihai Zamfir demonstrează cu această carte că romanul epistolar de factură iluministă are încă şansa lui, poate suferi un up date în postmodernitate. Un astfel de roman aduce o fărâmă de sentiment, de căldură umană şi de raţionalitate în supertehnologizata şi standardizata lume contemporană.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara