Instituţia Eco
Celebru, în egală măsură, atât în interiorul, cât şi în afara graniţelor Italiei, Umberto Eco a ajuns să reprezinte, fără doar şi poate, o instituţie. Cu toate calităţile şi defectele pe care o instituţie le presupune. Adulat sau, dimpotrivă, detestat, Marele Umberto nu poate trece, în nici un caz, neobservat. Iar dacă ar fi să ne ghidăm după tirajele aiuritoare în care apar (şi se vând) scrierile lui (chiar şi reeditările), nu ne rămâne decât să ne închipuim că, în Italia, le recitesc până şi cei ce le contestă (sau, cine ştie, simt nevoia să le conteste până şi cei care le recitesc!).
Lăsând deoparte butadele, trebuie totuşi să recunoaştem că - măcar în ceea ce priveşte teritoriul "ştiinţei" literaturii - fiecare nouă carte a profesorului Umberto Eco (titular al Catedrei de Semiotică şi director al Şcolii superioare de ştiinţe umane de la Universitatea din Bologna) a adus un punct de vedere inedit, fie că a fost vorba de deschiderea metodologiei operei către o infinitate de posibilităţi (Opera aperta, 1962) sau, dimpotrivă, de postularea unor limite ale procesului interpretativ (I limiti dell' interpretazione, 1990), de discutarea strategiilor textuale prin care se construieşte profilul cititorului model (Lector in fabula, 1979) sau de explorarea traseelor întortocheate ale narativităţii (Sei passeggiate nei boschi narrativi, 1994). În plus, dincolo de noutatea punctelor de vedere, studiile teoretice, eseurile şi articolele lui Eco sunt înzestrate cu calităţi literare evidente, presărate cu exemple sclipitoare (şi nu de puţine ori amuzante), într-un cuvânt uzează de acele "strategii textuale" care, în cele din urmă, reuşesc să transforme până şi pregătirea unui examen de teorie literară într-o experienţă delectabilă. Toate aceste trăsături devin şi mai evidente în cele mai recente cărţi ale sale (mă refer la volumul apărut în 2002, Sulla letteratura, pe care îl prezentam atunci în paginile României literare, şi mai cu seamă la culegerea de studii şi articole despre traducere, Dire quasi la stessa cosa, apărută în 2003).
Nu mai este, apoi, un secret pentru nimeni că semioticianul este dublat de prozator, în fapt principalul motiv care i-a atras atât popularitatea considerabilă despre care aminteam la început, cât şi contestările mai mult sau mai puţin îndreptăţite. Un profesor de teorie literară - oricât de sclipitor - nu ajunge să dezlănţuiască polemici interminabile. Un romancier, da. Prin simpla împrejurare - mai este nevoie să o spunem? - că se adresează unui public cu mult mai numeros.
Între best-seller şi roman experimental
În orice dezbatere, articol de jurnal sau studiu academic consacrat postmodernismului italian, autorii cel mai adesea menţionaţi sunt Italo Calvino şi Umberto Eco. Nu foarte des s-a insistat însă asupra amănuntului că aceştia au parcurs trasee cumva complementare (sau, mai exact, cam acelaşi traseu, dar din direcţii diametral opuse): Calvino, pornind de la experienţa sa de prozator - căci orice s-ar spune, el rămâne, structural, un scriitor de ficţiune - a ajuns să producă eseuri de o luciditate şi de o fineţe exemplare, în timp ce Eco - cercetătorul semnelor şi teoreticianul par excellence - s-a hotărât, de la un anumit punct, şi cumva împotriva propriilor pronosticuri, să devină romancier. Paralela cu Calvino ar putea deveni interesantă mai cu seamă în contextul dezbaterilor mai noi privind nivelarea de gen dintre literatură şi critica/ teoria literară. Vom reveni poate cu un alt prilej.
Întorcându-ne la traseul parcurs de Eco, punctul de răscruce despre care aminteam este, desigur, anul 1980, când, cu Il nome della rosa (câştigător, printre altele, a râvnitului premiu Strega), asistăm la prima producere conştientă, în spaţiul italian, a unui roman postmodern. Intenţiile autorului devin şi mai evidente o dată cu publicarea Marginaliilor şi glosselor (...) Şi, firesc, între aceste intenţii aceleia de a delecta îi este acordată o atenţie aparte. Atâta grijă pentru cititor nu poate fi, la urma urmelor, decât întru totul lăudabilă (şi, fiindcă tot pomeneam mai devreme de Calvino, să nu uităm că şi autorul Baronului din copaci punea la loc de cinste amuzamentul, ba chiar îl considera o chestiune cât se poate de serioasă: "Aceasta este morala mea: cineva a cumpărat o carte, a plătit-o cu bani, trebuie să se distreze (...) Cred că amuzamentul este ceva serios", nota Calvino într-o scrisoare adresată lui Carlo Salinari).
În cazul lui Eco, însă - şi nu de foarte multă subtiliate este nevoie pentru a băga de seamă lucrul acesta - dincolo de intenţia de a delecta, de a-şi amuza cititorul, ghicim o lungă serie de concesii făcute mecanismelor pieţei. Aşa s-ar explica şi faptul că de la Numele trandafirului (1980) la Baudolino (2000), valoarea romanelor sale pare a fi urmat o curbă descendentă. Deşi construit, asemenea mai vechilor încercări romaneşti ale autorului, pe mai multe paliere narative, înglobând mai multe niveluri de semnificaţie, reciclând o cantitate însemnată de clişee, pe scurt îndeplinind suficiente condiţii pentru a deveni un best-seller, fără a displăcea nici publicului cultivat, totuşi din comparaţia cu romanele mai vechi, Baudolino nu poate ieşi decât în pierdere.
Cu cel mai recent roman al său, La misteriosa fiamma della regina Loana / Flacăra misterioasă a reginei Loana (Bompiani, 2004), Umberto Eco reuşeşte din nou, din câte se pare, o mutare iscusită. Numai subtitlul - "roman ilustrat" - şi ar fi suficient pentru a-i garanta cărţii statutul de best-seller. Dar acelaşi subtitlu (ca şi prezenţa efectivă a imaginilor) ar ajunge pentru ca noua carte să poată fi catalogată şi drept un ingenios experiment. Ca şi pentru cărţile mai vechi (în care erau probate, demonstrativ, felurite reţete narative, de la thriller-ul gotic la povestirea de aventuri), şi pentru acest roman ilustrat cititorul îşi poate alege cheia de lectură în funcţie de gusturi, instrucţie şi posibilităţi. Însă acum - în premieră absolută - provocarea pe care o lansează Eco cititorului (ce poate fi mai ademenitor decât o "carte cu poze"!) pare să aibă în subtext o miză de alt gen (ce poate fi mai tentant pentru semiotician decât o carte în care "dialoghează" diferite tipuri de semne?)
Pe scurt, Flacăra misterioasă a reginei Loana reuşeşte atât să trezească cititorilor nostalgia primelor lecturi, cât şi să reconfirme abilitatea autorului în a dezamorsa vechile tensiuni dintre experiment şi romanul de consum.
Un sunet cabalistic: Amarcord
Începutul poveştii este dezarmant de simplu, ca să nu spunem de-a dreptul banal, ( de aceea s-ar potrivi, la fel de bine, unei telenovele, unei comedii sau unui roman "serios"): un bărbat de 59 de ani, supranumit Yambo, anticar iniţiat într-ale literaturii, pierzându-şi memoria în urma unui atac cerebral încearcă să o recupereze răsfoind arhiva personală, adică revistele ilustrate, ziarele, cărţile de aventuri, caietele şi manualele copilăriei sale, depozitate în casa de vacanţă de la Solara.
Paradoxul constă însă în faptul că respectiva leziune cerebrală pare a fi şters numai în parte amintirile eroului, adică i-a afectat doar memoria evenimenţială, autobiografică. Şi întrucât cealaltă memorie (aceea pe care neurologii o numesc semantică) a rămas intactă, Yambo se dovedeşte capabil a cita fără dificultate toate versurile pe care le-a citit vreodată, titluri şi fraze întregi din romanele şi povestirile care i-au căzut în mână, date, nume de locuri şi personaje din cărţile de istorie, indicaţii din ghidurile turistice (de pildă atunci când vine vorba de Milano, oraşul său natal, e în stare să recite rapid principalele obiective turistice menţionate în ghiduri, adică Domul, Galleria Brera, Castello Sforzesco ş.a.m.d., dar nu recunoaşte nici măcar drumul spre propria-i casă). În ceea ce priveşte persoanele din jurul său, lucrurile stau chiar mai rău: nu îşi recunoaşte nici soţia, nici fiicele, nici chiar pe frumoasa secretară poloneză, Sibilla, ca să nu mai spunem că nu reuşeşete să îşi amintească nici măcar propriul nume. De aceea, la întrebări incomode pentru el, de tipul "Cum te numeşti?" e gata să împrumute câte o mască livrescă, aşa cum se întâmplă atunci când îi răspunde candid doctorului neurolog "Mă numesc Arthur Gordon Pym". Pe scurt, iată un pretext cum nu se poate mai potrivit pentru Eco de a-şi asalta cititorul cu un tir continuu de citate şi aluzii livreşti (multe dintre ele având în centru metafora ceţii, una dintre obsesiile lui Yambo).
Aşadar, protagonistul porneşte într-o expediţie plină de neprevăzut: nu este vorba, de astă dată, de căutarea Sfântului Graal sau a ţării preotului Ioan, şi nici de o intrigă poliţistă, ci de acea quęte, nu mai puţin pasionantă care l-a acaparat şi pe Proust. Şi pentru că eroul amnezic este anticar, cum altfel ar putea scotoci după timpul pierdut, decât plonjând într-o lume de hârtie, sau mai concret în podul colbuit al casei bunicilor? (Nu întâmplător partea a doua - cea mai interesantă, poate - a romanului, se intitulează chiar Memoria de hârtie.)
La Solara (a se remarca similitudinile fonice cu Solaris şi implicit sugestia unui îndepărtat paradis), Yambo reuşeşte să recreeze, pas cu pas, nu numai (sau nu în primul rând), propria istorie, ci mai cu seamă pe aceea a unei întregi generaţii. Între Giovinezza şi Pipo non lo sa, între Mussolini, Salgari, Flash Gordon şi canţonetele difuzate de recent înfiinţata radiodifuziune italiană, copilăria lui Yambo pare a se fi scurs la fel cu aceea a milioane de italieni. În altă ordine de idei, nu mai este nevoie să spunem că autorul găseşte o imensă voluptate în a reconstitui această perioadă a anilor '30-'40, care coincide, în fond, cu propria-i copilărie. Nu fără motiv criticii italieni au vorbit de un substrat autobiografic, de reconstituirea imaginarului unei generaţii, de mentalităţi şi memorie colectivă. Ca şi în romanul autobiografic al lui Alberto Asor Rosa, L'alba di un mundo nuevo şi aici se vorbeşte despre fascism, război şi rezistenţă. Şi încetul cu încetul se conturează, în tuşe puternice, imaginea acelei Italii "schizoide" din perioada celui de-al doilea război mondial, o ţară a tuturor contradicţiilor, situată, fireşte, la antipodul clişeelor binecunoscute (de tipul Italia = patria cartolinelor colorate, a sutelor de sortimente de îngheţată, a Madonelor, carabinierilor, pastelor şi uleiului de măsline). Întrebarea, repetată asemenea unui leitmotiv ("Dar eu, eu cum trăiam această Italie schizoidă?") îşi găseşte răspunsul abia în partea a treia (intitulată, nu întâmplător, OI NOSTOI, Întoarcerile), unde sub forma unui episod trăit în anii Rezistenţei şi a unei poveşti de dragoste din adolescenţă, timpul pierdut este în sfârşit regăsit, iar ceaţa care acoperea trecutul lui Yambo începe treptat să se risipească. Resuscitarea memoriei autobiografice, survine însă ca urmare a unui nou atac cerebral, nu cu mult timp înainte de finalul ad encefalogramma piatto. În cadenţe de musical (gen All That Jazz a lui Bob Fosse) la acest mare final iau parte Mandrake şi Don Bosco, Big Crosby şi Regina Loana, personaje din romanele de aventuri citite cândva, rude şi prieteni din copilărie, toate amalgamate într-un scenariu de veselă apocalipsă.
Iar în acest scenariu - întocmai ca în 8 şi ˝ al lui Fellini sau ca în Amarcord - datele realului se confundă cu ale ficţiunii, imaginaţia ajunge să se substituie memoriei, iar ironia amară exorcizează (măcar în parte) iraţionalul istoriei. Aş îndrăzni chiar să împing ceva mai departe această paralelă, şi să susţin că Flacăra misterioasă (...) nu este în cele din urmă decât un fel de Amarcord (dialectal = "îmi amintesc"), al lui Umberto Eco.
Ne amintim cu toţii de acea secvenţă din filmul lui Fellini, când, în plină mascaradă propagandistică, (în centrul imaginii tronează portretul Ducelui confecţionat, butaforic, din carton, în chip de Bocca della Veritŕ), unul dintre eroii adolescenţi, Ciccio dacă nu mă înşel, se imaginează în postura de mire, alături de aleasa inimii sale. Cam în acelaşi fel este construit şi universul lui Yambo: pe de o parte manualele, afişele propagandistice şi compunerile îmbibate de idei fasciste, pe de alta valorile imaginaţiei şi ale libertăţii, benzile desenate şi Pinocchio, inofensivele cutii de lapte, cu bunicuţa cumsecade făcând reclamă la nelipsita Cacao Talmone, cu atlasele, dicţionarele şi enciclopediile ce pomenesc de ţinuturi îndepărtate (tip Nuovissimo Melzi, din 1905), ca să nu mai vorbim de almanahuri, timbre sau plăci de patefon. Pe scurt, o lume al cărei farmec ambiguu poate fi încifrat într-un sunet cu rezonanţe cabalistice: amarcord.
Câteva reproşuri
(în loc de concluzie)
Chiar dacă ultimul roman al lui Eco se citeşte aproape pe nerăsuflate, nu s-ar putea spune, nici pe departe, că este fără cusur. La acest capitol aş ţine să remarc calitatea îndoielnică a fragmentului în care ni se relatează un episod senzaţional din anii rezistenţei (ceva mai izbutit, în schimb, decât episodul Lilla, unde recunoaştem îndepărtate ecouri nervaliene, pe lângă alte numeroase aluzii livreşti şi jocuri intertextuale). Apoi chiar tendinţa aceasta de a amalgama într-un roman cât mai multe lucruri, de a spune totul şi ceva în plus, poate deveni de la un anumit punct contraproductivă. Dacă n-ar fi umorul de bună calitate şi instinctul sigur al ironiei lucrurile ar putea sta chiar mai rău!
Oricum ar fi, Flacăra misterioasă... este, privită în ansamblu, unul dintre cele mai bune romane ale autorului. Şi nu trebuie să se înţeleagă din asta că avem de-a face cu un roman de succes şi nimic mai mult decât atât (chiar dacă, în mod cert este şi asta!) Să nu uităm, de pildă, că a constituit unul din evenimentele verii editoriale italiene, alături - printre altele - de Tendenza Veronica a Mariei Latella!
Ceea ce nu poate trece neobservat este faptul că - în ciuda lipsurilor şi neajunsurilor sale - acest Amarcord sui-generis (care s-ar fi putut numi la fel de bine şi Viva Italia! întocmai ca filmul fellinian) merită fără doar şi poate citit. Pentru simplul motiv că, deşi departe de a fi un roman perfect, Flacăra misterioasă... este, în tot cazul, un roman ieşit din comun. De aceea amatorii de năstruşnicii, ca şi iubitorii de rafinamente postmoderniste îl vor citi cu delicii. Şi cred că la fel se va întâmpla cu toţi acei cititori care nu s-au vindecat pe deplin de nostalgia primelor lecturi.
(Nu mă îndoiesc de faptul că în curând va apărea şi în traducere românească!).
