Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
POST-RESTANT de Constanţa Buzea

Decât în fals dialog şi în ton defensiv, cu ironia în fapt sufocată de umilinţă, decât aşteptând neinspirată puţinul, nimicul, nădăjduind să se schimbe ceva în relaţie, decât discursivul poem cu adresă dar care nu va ajunge la destinaţie decât cu un efect nul, mai bine faceţi să rămână din 15 versuri doar 3: "Cu Bonnie şi cu Clayde ţinându-mă strâns de mână/ Trec râzând sălbatic prin locuri urâte/ Dovadă pe tălpile mele această rugină". Spicuiesc economic din datele oferite: "puţin trecută de 30 de ani, scriu de când am învăţat să citesc, trăiesc în provincie, am nevoie de confirmare, am publicat două cărticele de poezii în câteva exemplare, cred că am talent, doresc să public în revistă, vă dau mână liberă să alegeţi şi să corectaţi"... Ei, bine, făcând abstracţie de existenţa celor două cărticele a căror valoare n-am de unde s-o ştiu, mă încurajez să dau un verdict doar asupra versurilor din plic. Pentru majoritatea lor, rămâne valabilă fraza cu care începe acest post-restant. Într-un final de poem, pe care îl consider aproape ratat, spuneţi convinsă: "Viaţa nu are să fim serioşi / Poezie", şi cuminte ar fi să nu vă contrazic. Cred însă că nu priviţi în direcţia corectă, şi nici din unghiul din care poezia vi s-ar revela, şi mai ales credeţi că dezlegările şi rezolvările vin din exterior, astfel că în poeme mişună personaje pe cât de dezamăgitoare, tot pe-atât de indispensabile propriei dvs. firi. Cu acei paşi morţi şi paşi vii cu care spuneţi că vă strecuraţi către sine, dar împreună cu clovnul, care e firesc să vă deruteze şi să vă falsifice, călcaţi-l în picioare pe el, şi singură în singurătate, gândiţi-vă la un plural etern spre care să vă îndreptaţi cu adevărat, aşa cum sugeraţi în versul final din Oglinda. Povestea firului de iarbă ( dar fără grijuliu, fără ţâşnească şi mai ales fără sufrageria lui Dumnezeu) face dovada că pledoaria mea nu bate în pustiu, că e cu putinţă îndreptarea unghiului şi găsirea ţintei serioase Poezia: "Un gând tremurător/ copilăros/ Ca o splendidă răsărire pe pământ/ De fire dulci de iarbă-abia născute/ În medieval avânt/ Spre o lumină fermecată vie/ Din cenuşiul vetust/ Spre aparentă ideală veşnicie// Se-ndreaptă strecurându-se spre El/ Pe care îl ştia din alte vieţi/ Soarbe-nsetat parfumul altei dimineţi/ Dă grijuliu peste doi nori grăbiţi pământul/ Ca să ţâşnească spre a-l lumina..." Finalul scade vertiginos, chiar dacă îmi place surâzătorul buchet de fire fericite. Acum, Poezie pentru ochi cuminţi pare, chiar poate fi un detaliu semnificativ într-un portret liric mai amplu şi mai profund, dintr-un viitor poem-amalgam: "Privirile ei învăluitoare ca mătasea fină/ Maro închis// Orgoliul nu are loc în adâncul lor/ Orgoliul este pentru ochi precum cerul sau iarba/ Cu mistere călătoare în timp/ Şi ecouri de peşteră// Privirile ei ca o ( bucată de) catifea maro spun/ Inocenţa de care ţi-e dor". Dându-mi mână liberă, să nu uitaţi aceasta, am operat, pe gustul meu, schimbări nevinovate. Tot aşa, poezia din Când vine Moş Crăciun se termină brutal la versul 6, restul fiind discurs sentimental demonstrat îndelung, dulceag, eronat. De reţinut şi Iubirea îngerilor, dar fără ultimele 4 versuri, La valse des fleurs, pe care aş transcrie-o toată, dar spaţiul e pe terminate, dar şi Când ne spuneam, elegiacă, de-o nesfârşită eleganţă, "Îmi suspendai grădinile de jad/ Cu fructe-n rai şi rădăcini în iad", dar şi... atât. ( Dona Alex)

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara