Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea Românească:
Portret de poet de Daniel Cristea-Enache

Constantin Acosmei este un tînăr, încă- tînăr poet atipic. Nu şi-a legat numele de nici un scandal. Nu comentează pe forumuri, cu şi fără nickname, pentru a-şi calomnia colegii de breaslă. Nu a făcut ceea ce se înţelege la noi prin „polemică”: o lungă şi redundantă demascare a unui scriitor mai înzestrat şi mai cunoscut. Nu se face negru la faţă cînd este pronunţat numele lui Cărtărescu şi nici nu-l opune celui al lui Ion Mureşan.
Nu crede că lumea începe cu el şi nu ar face chiar totul pentru o traducere într-o limbă de circulaţie. Cel mai important: nu pune în locul poeziei activităţi colaterale de autopromovare şi marketing, pentru a vinde un produs ca oricare altul. Cînd nu scrie, fiindcă nu vrea ori nu poate să scrie poezie, nu scrie - şi aici paralela cu Mureşan se impune.
Iată de ce Acosmei are o singură carte de poezie publicată pînă acum: jucăria mortului, apărută în patru ediţii, după ce prima fusese la mijlocul anilor ‘90 (Editura Pan), iar cea mai recentă, în 2012 (Casa de Pariuri Literare). O carte ce are deci o „vîrstă” şi care, neconcurată de vreun alt titlu în aceeaşi bibliografie, o constituie singură.
Sînt rare situaţiile în care un scriitor român tace cu atîta obstinaţie. Destui scriu mai mult decît citesc şi publică rafturi întregi de volume, ca şi cum maldărul de foi şi cotoarele cărţilor cu ISBN ar putea compensa ceva aflat în lipsă. Constantin Acosmei a optat nu doar pentru formula unui minimalism poetic, ci şi pentru o atitudine aflată întro intimă legătură cu el. Aşa cum poetul vorbeşte (rar, greu, opintit, parcă smulgînd cu cleştele cuvintele din el), versurile lui se aşază: puţine pe fiecare pagină, contrase, strînse unele-n altele.
Nu vom găsi aici, însă, densitate nominală şi elipticul barbian, cu scurtcircuitarea sintactică eliminînd conjuncţii de prisos. Nu e nimic „poetic” într-un text de Acosmei, nimic care să reprezinte, la modul vizibil, o devianţă „artistică” de la o normă şi de la uzul comun. Versurile înseamnă chiar limbajul poetic căruia i s-au creat condiţiile pentru a amprenta şi impregna jucăria mortului. Cîteva exemple de poezii de întinderea unei singure strofe şi care ar putea fi remontate în cîte o frază: „(de două zile nu am mai stins becul -/ stau cu mîinile la spate şi mă gîdil în/ palmă cu unghiile moi. cînd îmi clănţănesc/ dinţii îmi sug la sînge măselele rupte)”; „(mă retrag încet pînă lîngă perete/ îmi ţin răsuflarea cu muşchii încordaţi/ îmi fac avînt mă învîrt repede de/ două ori şi mă rostogolesc din pat)”; „(îmi împing scaunul puţin mai în spate/ şi ridic piciorul amorţit pe marginea mesei/ mişc încetişor degetul mare ieşit din/ ciorapul rupt - mă trec fiorii)”. Şi una, la fel de scurtă, de prozaică şi de tranzitivă, dar outdoors: „(azi dimineaţă mergeam încet pe stradă/ şi simţeam cum mi se trag ciorapii/ - puţin după ce am trecut de aprozar/ mi-au rămas călcîiele goale în pantofi)”.
Ce au în comun aceste poezii, pe lîngă secţiunea de volum şi suita de care ele aparţin? Un eu care se studiază pe circumferinţa cotidiană a unor gesturi lipsite de orice solemnitate. Gesticulaţia nu e nici eroică, nici demonică, în linie post-romantică: „eroul” este la antipodul protagonistului vital şi locvace, beneficiar al spaţiilor discursive oferite cu generozitate de poeţii ce mizează pe mult. Fără monolog, fără dialog, fără tiradă, fără proclamaţie, fără pluralitate de voci şi fără distribuţie de roluri, gestul mic e făcut să nu susţină – retoric – nimic. Îşi este, aşa zicînd, suficient, iar poetul videază spaţiul şi elimină stratul dens de vorbe pentru a-şi urma, abstras, mono-fraza.
Cînd citim şi recitim la rînd, în suită, aceste versuri, observăm tipicul maniacal prin care tot ceea ce e considerat excedentar se taie şi dispare, cu tot cu retorica şi simbolistica însoţitoare. Numai la Ileana Mălăncioiu, dintre liricii noştri postbelici, se mai poate întîlni o asemenea reducţie spre firesc a universului poetic generat de limbaj – cu specificarea că marea poetă păstrează rima şi muzicalitatea versurilor. Acosmei îşi face poezia tocmai din ceea ce majoritatea cititoare consideră că nu e poezie; şi elimină exact mărcile recognoscibile ale genului şi structurile sale deja istoricizate. Prin urmare, nu doar spaţiul este vidat în jucăria mortului. Aşa cum lumea cam obositoare dispare din aceste versuri, pentru ca gesturile ordinare ale subiectului să poată fi urmărite în linişte, formele şi structurile poetice vor fi scoase din expresia lirică, laolaltă cu lirismul însuşi, în latura lui de marcare a unei subiectivităţi. Poezia este cu totul neobişnuită: golită de lume şi de viaţă, de acţiune, ca şi de reflecţie, de imaginaţie, ca şi de introspecţie, de proiecte, ca şi de amintiri. Cîte ceva, totuşi, se mai şi întîmplă în jucăria mortului, dar cele mai puternice texte din carte sînt anume acelea în care, hélas!, nimic „poetic” nu survine. Un titlu ca poem liric e ironic: „(stau rezemat şi îmi clatin capul/ ştergînd cu părul peretele văruit/ acum simt că n-aş avea puterea/ să sting un chibrit// parcă m-am înecat cu o linguriţă/ de miere - mi-am supt burta şi/ încet îmi împing degetele tot mai/ adînc pe sub coaste)”.
Diferenţa faţă de volumele de poezie ce nu refuză să-apară-capoezie este marcată. Într-un text poetic ce se prezintă (uneori, etalează) ca atare, simbolurile ori referinţele duc privirea cititorului către un arierplan al versurilor sau spre vecinătăţile lor culturale. Simbolul poate fi consacrat ori „proaspăt”, creat ad-hoc de poet, dar nu vechimea simbolurilor este relevantă, ci cîmpul de semnificaţii pe care ele îl deschid pe sub linia de expresie a poeziei. Ceea ce apare la suprafaţă ascunde, pentru ochiul profan, şi dezvăluie, pentru cel exersat, un subplan mult mai larg şi mai bogat decît planul dat al versurilor. Sub finitul unei strofe poate sta o „ilimitare simbolică”.
Constantin Acosmei secţionează şi această legătură a propriei lirici cu perspectiva simbolică pe care ea ar fi putut-o activa. De aceea, continuitatea cu Bacovia, care mi s-a impus la prima lectură, e valabilă numai în ce-l priveşte pe apoeticul şi non-simbolicul Bacovia. Acosmei are curajul rar să ia ca model nu poezia, ci non-poezia bacoviană, ducînd „discursul” tranzitiv pînă la limita limbajului comun şi spulberînd gesticulaţia poetică într-o puzderie de gesturi mărunte şi banale. Un text ca flenduri nu are cum să fie poezie (fiindcă nu este absolut nimic consacrat-poetic în ea), şi totuşi e: „(nu e nici un deranj/ umblu în chiloţi de colo/ pînă colo - am mîncat/ un pachet de biscuiţi/ şi cînd am simţit că/ voi sughiţa am aprins/ o ţigară scuturată)”. Pachetul de biscuiţi e pachet de biscuiţi, ţigara aprinsă e o ţigară aprinsă şi chiloţii cu care umblă „eroul” de colo-colo sînt chiar nişte non-poetici şi banali chiloţi. Nici un simbol nu comută versurile de faţă într-o altă dimensiune şi nici un element intertextual nu îi lărgeşte cadrul.
Ambiţia şi reuşita lui Acosmei este de a fixa versurile în denotativul lor, după ce a extras toată „poezia” din ele. Face asta nu o dată, ca excepţie ori ca experiment, ci în mod programatic şi consecvent. După ce am parcurs textele de mai sus şi le-am prins originalitatea reductivă, un poem precum scrisoarea unui provincial ni se va părea - prin contrast - retoric şi încărcat, post-avangardist într-un mod aproape tradiţional: „(ambulanţele intonează/ copleşitoare marşuri de triumf/ din cartierele mărginaşe/ se aud slab exploziile demografice/ însoţite de rafale prelungi de aplauze/ fiecare clipă trebuie dezamorsată/ ultimele noastre nopţi/ au fost luminate feeric/ de petele galbene de urină/ de pe cearşafuri/ am scris pe ultimul plic/ «anul unu după era noastră»/ voi coborî şi eu în refugiu/ cu aripile între picioare./ printr-o spărtură a zidului/ privesc cum se înalţă/ pe cel mai înalt catarg/ drapelul alb al patriei)”.
Între flenduri şi franjuri, aleg primul termen, atît pentru valoarea textelor, cît şi pentru sporita dificultate critică în a le analiza.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara