Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Ideilor:
Portret de drac de Sorin Lavric

Descinzînd dintr-o familie normandică în mijlocul căreia a avut parte de o sobră educaţie catolică, Jacques Duquesne e pe jumătate creştin şi pe jumătate francez, asta însemnînd că mai întîi posedă un ştaif conservator în virtutea căruia priveşte cu mefienţă platitudinile moderne, dar mai apoi e suficient de mlădios pentru a se adapta noilor constrîngeri în vogă.
Aşa se face că, deşi absolvent de Drept şi Ştiinţe Politice, consacrarea i-a venit pe calea gazetăriei culturale, normandul încăpăţînîndu-se să scrie în reviste ca „Panorama chrétien“ sau „Le point“, publicaţii în paginile cărora ţinuta ideilor era dată de o vorbă de spirit altădată celebră: „creştin-democraţia înseamnă să înduri creştineşte democraţia“. Numai că la Jacques Duquesne coabitarea dogmei hristice cu ambiţia afirmării pe scena laică a fost de bun-augur, dovadă tirajele pe care volume ca biografia lui Iisus sau Les Catholiques français sous L’occupation le-au avut dea lungul anilor. Pe scurt, francezul născut la Dunkerque în 1930 e un cruciat cu apucături mătăsoase: inflexibil în esenţă, îşi căptuşeşte ideile cu pînze de retorică graţioasă.
Volumul Diavolul e mostră de incursiune spinţară în miezul unei teme vechi de cînd lumea: Mefisto în istoria religiilor. Duquesne are verva caustică a unui exeget pentru care diavolul e cu precădere o temă teoretică şi mult mai puţin o problemă de conştiinţă. Cu alte cuvinte, francezul l-a studiat pe Satana în buchii, dar nu l-a întîlnit aievea. Dacă îl întîlnea, arunca buchiile şi ştergea erudiţia, scrîntindu-se brusc sub iminenţa unei traume. Dar cum trauma întîlnirii nu a existat, Jacques Duquesne scrie un eseu doct a cărui amănunţime a informaţiei e dozată în aşa fel încît cititorul să nu moară sufocat de scolii oţioase. Oricum, la Duquesne prăpastia dintre ştiinţa din jurul unei teme şi periţia impusă de trăirea aceleiaşi teme e de netrecut, catolicul semănînd cu un erudit fără înclinaţii mistice, tocmai de aceea faconda de care face uz e pe cît de fermecă- toare estetic, pe atît de inofensivă teologic. Volumul atrage prin stil, dar te farmecă fără să te tulbure. Aidoma unui cercetător care studiază la microscop o lamelă cu celule canceroase fără ca să fi văzut în carne şi oase bolnavul din trupul căruia provine tumora, Duquesne vorbeşte de proliferarea demonică fără să fi simţit sub nas adierea Dracului. Rezultatul e erudiţia fără ebuliţie, adică şarm savant fără fior de zdruncinare. De la un cap la altul cititorul vede cum un savant enumeră cunoştinţe despre un motiv religios în a cărui realitate autorul nu crede defel. Căci Diavolul din cărţi e pretext lexical şi nimic mai mult. Jacques Duquesne e precum fizicienii în stare a-ţi vorbi cîte-n lună şi-n stele despre eter, deşi ştiu din capul locului că termenul nu are acoperire în realitate. Genul acesta de virtuozitate a cărei desfăşurare impecabilă nu cere tribulaţii dureroase dă naştere unui volum select căreia îi lipseşte îndrăzneala unei opinii proprii. Duquesne e nepărtinitor, fiindcă nu vrea să irite pe nimeni, dar cine nu vrea să irite e supus riscului sterilităţii, şi chiar acesta e cazul catolicului. Cînd un biolog descrie speciile de scoprioni cărora nu lea simţim vreodată înţepătura, procedeul la care recurge seamănă cu efortul lui Duquesne de a da seama de ocurenţele dracilor în istorie. De aceea, cartea nu e despre Diavol, ci despre oglindirile culturale ale motivului demonic în felurite religii, accentul căzînd pe religia lui Hristos. Aşa se face că Satana e cînd principiul malefic de care teologii au nevoie pentru a explica de ce Dumnezeu rabdă răul în lume, fie o născocire puerilă a unor credincioşi cu imaginaţia surescitată. În ambele cazuri, Diavolul e o ficţiune, adică un rebut lexical menit a-l achita pe Dumnezeu de vina aducerii răului în univers. E ţapul ispăşitor în variantă facilă.
Dincolo de detaliile teologice, sunt şase trăsături ale Diavolului din analiza cărora ne putem face o imagine mai adecvată despre principiul răului. Prima trăsătură e că, în ultimele secole, Diavolul preferă să nu mai apară de-a dreptul, în formă originară, ci recurge la travestiuri umane. În afară de Iisus, pe care Satana l-a supus celor trei ispite arhicunoscute, şi cu excepţia unor sfinţi cărora Necuratul li s-a arătat în goliciunea pură a malignităţii lui, oamenii, cînd au avut de-a face cu Diavolul, au întîlnit de fapt metamorfoza lui în fiinţe omeneşti. Urmarea a că în loc de Dracul cu majusculă avem de-a face cu surogate mai placide, forme larvare posedate de spirite malefice. De aici tot cortegiul de exorcizări şi practici apotropaice servind la alungarea Nefîrtatului, pe care Duquesne nu ezită a le descrie.
A doua trăsătură e că, înainte de orice, Diavolul înseamnă inteligenţă fără suflet, adică perspicacitate infailibilă fără putinţă de a-şi compătimi apropiaţii. Pe Diavol nu-l poţi dovedi în polemici ingenioase sau în înfruntări de argumente. E mereu mai bine pregătit şi mereu mai inspirat, ba chiar stă în firea lucrurilor ca Diavolul să aibă studii de teologie. Indiferent că vorbeşte despre sursa răului sau despre consecineţele căderii în păcat, Diavolul este utrumque paratus, e pregătit în toate. La mijloc e răceala geniului fără crize morale, e sclipirea intelectului căruia i s-a amputat nervul empatic, e conţopistul obsedat de cazuistica detaliilor, sau judecătorul făcînd dreptate după litera legii, chiar cu preţul distrugerii lumii.
A treia trăsătură e că tertipul la care recurge Diavolul spre a semăna discordia stă în înlăturarea liniştii. Diavolul este prin excelenţă un neliniştitor, un insinuator de agitaţie interioară. Te scoate din pepeni, te smulge din matca tihnei, te rupe de obişnuinţă. Nimic mai neplăcut în ochii satanici decît timpii morţi, siesta, nefacerea de nimic, contemplarea cu intenţie pur estetică. Dracul te dezvaţă de contemplaţie în numele progresului, convingîndu-te că noutatea şi surpriza sînt totul, iar metoda la care recurge spre a avea cîştig de cauză se numeşte babilonie: confuzie în gîndire, amestec între specii, metisaj între indivizi, ştergerea diferenţelor. O promiscuitate generală în numele egalităţii.
A patra trăsătură e că pedala pe care apasă Diavolul spre a-şi subjuga victimele poartă numele vanităţii. Sentimentul prin care ne îndrăcim e orgoliul, iar efectele lui se petrec pe ascuns şi pe nesimţite, tocmai de aceea dracului îi surîde întunericul şi actele sv`rşite în incinta culiselor. Un energumen de vibraţie joasă care te excită fără să te înalţe, acesta e dracul.
A cincea trăsătură e că pe Diavol nu-l învingi cu forţe mari, ci cu arme de tot minore, cu aparenţe umile: rucodelia (lucrul cu mîinile), rugăciunea sau tăcerea. Orice încercare de a i te împotrivi dă naştere unei reacţii de îmbrobodire şi mai tenace. Dar cel mai anevoios e să cauţi să-l învingi cu mijloacele raţiunii, bătălia fiind pierdută de la început graţie astuţiei de maestru dialectician pe care o posedă.
În fine, a şasea trăsătură e că, judecat cu unităţile noastre de măsură, Diavolul e irezistibil. Nu i te poţi împotrivi decît cedîndu-i, şi apoi vrei din nou să fi ademenit. E momitorul prin excelenţă, instanţa care, sub pretext că-ţi oferă înlesniri, te aserveşte. E cîştigul pe termen scurt al cărui preţ e pierderea sufletului. Mai mult, pactul cu dracul îţi astupă conştiinţa pînă într-atît de adînc că devii solidar cu propria-ţi precaritate, ajungînd să fii încredinţat că adevărul e de partea ta. Uitaţi-vă în jur la semenii cu porniri decisive: nu au nici o îndoială că sunt de partea bună a baricadei, privindu-şi adversarii ca pe nişte pigmei retardaţi.
Că Satana a fost sau nu un înger căzut e o chichiţă teologică fără repercusiuni prea mari asupra înrîuririlor pe care personajul le are asupra lumii. Teologic vorbind, prezenţa lui e atît de densă că răul pe care îl resimţim cere o cauză mult mai profundă decît răutatea umană. Cum s-ar spune, panta degradării e atît de drastică că toată abjecţia omenească nu poate explica singură proporţiile catastrofei spirituale prin care trecem. Şi atunci e nevoie de un element non-uman în stare a ridica calamitatea la rang de mers istoric.
Un volum erudit întocmit cu vervă gazetărească, al cărui merit stă în descrierea principalelor cunoştinţe de factură demonologică.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara