Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Eseu:
Poporul Bundy de Cornel George Popa


Există în lume un popor numit Bundy. Oficial se cheamă altfel, dar dacă îl analizăm cu atenţie el e poporul Bundy. Aşezat pe-un picior de plai, pe-o gură de rai, poporul Bundy nu a fost niciodată vinovat pentru ce a păţit de-a lungul istoriei. Totdeauna de vină a fost altcineva sau altceva. Harnic, ospitalier, deschis, petrecăreţ, poporul Bundy a trecut prin vremuri ca prin brînză şi nu şi-a plecat niciodată capul mai jos de nivelul solului, indiferent de cît de amară i-a fost soarta sau cît de tîmpiţi i-au fost conducătorii. El, poporul Bundy, a reuşit să supravieţuiască tîrîş-grăbiş pînă în zilele noastre şi, după ultimele zvonuri, cic-ar fi intrat şi în secolul 21. Este, prin urmare, un popor antrenat, răzbătător şi cu vechime.

Poporul Bundy a luat-o-n barbă de multe ori, însă, de fiecare dată, umilinţa în loc să-l înfurie ori să-l mobilizeze nu l-a învăţat nimic. El s-a făcut frate cu dracul pînă a trecut puntea, apoi, la un alt necaz, iar s-a făcut frate cu dracul şi din punte, după o vreme, n-a mai rămas nimic, însă el, prea ocupat să supravieţuiască, nu a observat.

Aceasta, spun observatorii, a fost o primă mare greşeală. Au urmat altele, apoi altele şi în cele din urmă atît de multe greşeli "s-au adunat, încît nimeni nu a mai stat să le contabilizeze şi toate au fost trecute la capitolul statistică, un sertar prăfuit, lugubru şi trist, unde nu există nici îndurare, nici femei.

Poporul Bundy a avut, de-a lungul mileniilor, iniţiative măreţe. Una a fost aceea de a-şi căli destinul, pînă la trecerea cuţitului dincolo de os. Alta a fost ideea de a se apleca după cum bate vîntul fiindcă, susţinea el, pînă la urmă tot va ieşi soarele de undeva. Iar a treia, cea mai ingenioasă, promitea răzbunare tuturor duşmanilor care nu mai erau. Aceste reguli, împreună cu nemaipomenita măiestrie de a lăsa zarurile după cum au căzut, au făcut din poporul Bundy ceea ce este astăzi, ba chiar mai puţin decît atît.

Cînd avea de trecut vreo cumpănă, poporul Bundy se sfătuia cu vreo oaie ori îşi încălca jurămîntul făcut în faţa tovarăşilor, invocînd diverse zeităţi care trebuia ba să dea o apă mare, ba o arşiţă, ba un îngheţ, doar-doar o pica măgăreaţa pe altcineva. Sfetnicul ovin îi da poveţe de bun-simţ, zeităţile "nu-şi aplecau urechea la cererile omului Bundy, aşa că sărmanul personaj o sfîrşea rău, fiind obligat ori să-şi mintă mama, ori să-şi zidească nevasta în zid.

Poporul Bundy a pus piciorul în prag şi a spus nu mereu mai tîrziu decît alte popoare.

La şcoală a fost învăţat că omul e sub vremi, iar vremurile erau aşa cum erau, motiv ca el, încă o dată, să nu facă nimic. Cînd trebuia găsit, totuşi, un ţap ispăşitor, el s-a numit, după caz, ori acarul Păun, ori dezastruoasa moştenire a trecutului, ori incapabila conducere precedentă, ori proasta aliniere a planetelor, ori vitregele condiţii economice, ori mortul îngropat săptămîna trecută. Cîteodată mai intervenea şi timpul probabil, mereu contra naturii cînd era vorba de poporul Bundy, fără a mai pune la socoteală rapiţa, pîrşii, răspîndacii şi albinele, toate avînd un dinte împotriva lui. (Dacă vă întrebaţi de ce albinele, vă răspund simplu: de ce vreţi dumneavoastră, nu contează: efectul e acelaşi.)


Poporul Bundy a tins mereu către idealuri măreţe. A dorit, de pildă, să nu-l frece nimeni la creieri şi nu i-a ieşit. A dorit să trăiască după cum o da Dumnezeu şi Dumnezeu uita să dea. A dorit să lucreze cît mai puţin pentru bani cît mai mulţi şi şefii n-au fost de acord. A stat secole de-a rîndul cu gura căscată sub perii cei roditori şi fructele cădeau alături. S-a gîndit la un perpetuum mobile avînd ca motor blazarea şi cînd era pe punctul de a-l breveta, istoria se trezea să tuşească ori îşi sufla mucii pe foile lui şi din nou era obligat s-o ia de la capăt.

Răbdătoriu ca nimeni altul, poporul Bundy s-a odihnit sub diverse juguri şi le-a înjurat în doine şi anecdote de le-au mers fulgii.

Personal, mi-am dat seama de existenţa acestui popor uitîndu-mă la televizor. Serialul cu vestita familie Bundy s-a difuzat în România acum cîţiva ani. Astăzi e în reluare. Cînd îl prindeam, atunci, mă amuzau Al Bundy şi familia lui de tot rîsul. Astăzi, cînd prind vreun episod, de fiecare dată cad pe gînduri. Bundy nu mai îmi pare un personaj comic, ci de-a dreptul tragic. Eşecurile repetate, necontenitele încercări de a-şi depăşi condiţia, capacitatea de a visa la cai mov pe pereţi, cît şi inepuizabila sa energie, care rămîne aceeaşi, în pofida tuturor loviturilor încasate, credinţa că o dată şi-o dată va reuşi, voinţa de a se trezi în fiecare zi, deşi nimic nu l-ar solicita să o facă, talentul de a nu se uza complet, entuziasmul iniţiativelor, cît şi inocenţa senină de a primi cu fruntea sus toată cascada de ratări din care e compusă viaţa sa - mă lasă cu gura căscată şi-mi dau fiori reci pe şira spinării. Al Bundy e un erou fără medalii şi fără recunoaştere publică. Al Bundy este un desuet cavaler al sfîrşitului de mileniu, într-o continuă cruciadă cu morile de vînt ale existenţei. Al Bundy e un supravieţuitor feroce din ale cărui pilde noi, românii, am avea multe de învăţat. Al Bundy e un moralist modern care ne demonstrează cum e cînd trebuie să poţi şi nu mai poţi.

Şi, tot uitîndu-mă eu astăzi un pic, mîine un pic, am încetat de a mai rîde cînd se transmit peripeţiile familiei Bundy, fiindcă mi-am dat seama, v-am spus, de existenţa unui întreg popor care seamănă cu Al Bundy aşa cum Al Bundy seamănă cu imaginea sa din oglindă. Un popor dornic de succes, dar mereu perdant, un popor care putea să aibă în istorie un cuvînt de spus, dar care acum gîfîie undeva în coada plutonului, un popor capabil, dar fără noroc, un popor, în fine, atît de învăţat cu eşecul încît aproape a uitat cum e cînd eşti pe culmi şi vîntul triumfului umflă pînzele bărcii tale.

Cînd era mic, la începuturile sale, poporul Bundy promitea să devină un talent al continentului unde se născuse. Puţin păgîn, cu iniţiative mitologice obscure, nu prea educat, dar dîrz, strămoşul poporului Bundy a avut ineleganţa de a se înmulţi pe o uliţă foarte circulată a istoriei, unde limuzinele boşilor de atunci îşi răneau cauciucurile cînd treceau prin glod. Unii ştabi s-au gîndit să lărgească uliţa ori s-o transforme în autostradă, alţii au rămas mască la frumuseţea peisajului văzut din spatele geamurilor fumurii, iar ultimii, pur şi simplu, au avut diverse treburi pe acolo fiindcă era mai scurt decît prin altă parte.

Toate aceste zvîrcoliri au durat vre-o mie şi ceva de ani dacă luăm ca punct de reper naşterea lui Hristos, personaj despre care strămoşii poporului Bundy nu prea auziseră.

Alte cîteva secole bunicele poporul Bundy a fost vizitat cu insistenţă de către cete de turişti cu turban, foarte doritori să îi cunoască plaiurile, punga, femeile şi copiii. Uneori turiştii o luau pe cocoaşă, îşi pierdeau fesul ori dinţii, dar după aia iar veneau, mai numeroşi decît prima dată şi capii de atunci ai viitorului popor Bundy (fiindcă el a devenit cu adevărat Bundy mult, mult mai tîrziu), pentru a-şi proteja supuşii de raiduri, acceptau să le dea un bacşiş, acolo, să aibă şi ei de-un castel, de-o armată sau de ce-o vrea Allah.

La un moment dat, nişte greci de prin mahalaua Fanarului, din Istanbul, s-au trezit peste noapte că sunt puşi să gestioneze ţinutul Bundy ca şi cum ar fi al lor. Cum în mod sigur nu era al lor, grecoteilor acelora le-a păsat fix în pix şi, după mai puţin de un secol, ţinutul înfrunzise de mlădiţe Bundy care au crescut, şi au crescut, şi au tot crescut, pînă au devenit falnicii stejari Bundy din zilele noastre.

Mişmaşul, ciupeala, trocul, linguşirea, necinstea, bacşişul, furtişagul, nesimţirea, trîndăvia cît şi alte tîrîtoare de casă au început să se înmulţească periculos, încurajate de ochiul bulbucat al conducătorilor nepoftiţi. O baltă rîioasă, cu miros de ciubuc şi sclipiri de zaruri măsluite a acoperit încet ţara. Mîrlanii au renunţat la opinci şi au trecut la ghiuluri cu girofar şi BMW-uri cu spiţe. Cafeaua a înlocuit ciorba, iar mămăliga s-a transformat în pricomigdale gelatinoase, jeleuri şi alte rahaturi cu mac. Tîrîtoarele îşi zornăiau solzii pe uliţele murdare, îmbrăţişînd duios copăceii Bundy proaspăt înfrunziţi. Se fura pe rupte, se trăia pe sponci, se murea pe capete.

Trăsăturile de bază ale poporului Bundy atunci s-au format şi aşa au rămas pînă astăzi.

Totul, după aceea, a fost o imitaţie a unor modele sosite prin zvon, cu brişca ori consumate fiindcă aveau ştampilă de import. Cînd prin Europa diverşi tineri au început să facă gălăgie, s-au dezmeticit şi ai noştri. Cînd nişte ruşi care aveau o răfuială prin Bulgaria au trecut pe la noi, s-au găsit şi ai noştri să-i urmeze, amintindu-şi, abia atunci, de socoteli mai vechi. Cînd a izbucnit primul război mondial, cum-necum, de nevoie, intrarăm şi noi; cînd se puse de-al doilea iarăşi n-am fi vrut să ne băgăm şi ne aliarăm cu ăi mai tari abia la spartul tîrgului, şi tot aşa. Indecişi, schimbători, alunecoşi, prudenţi şi perdanţi, abia dac-am prins, uneori, un scăunel şchiop la masa bucatelor şi-am fost bucuroşi cînd mai marii zilei, prea ghiftuiţi, uitau pe fundul farfuriei cîte ceva, numai bun să treacă prin măselele noastre noduroase şi apoi să pice în stomac vîjîitor, cu zgomot de piatră lăsată să cadă în fîntînă. Umili, răzvrătiţi doar cu jumătate de normă, speriaţi de propriul tupeu, nostalgici şi băşcălioşi n-am pierit, aşa cum nu piere iarba rea, dar nici nu ne-a venit mintea la cap.

Cînd alţii porneau războaie şi visau cu ochii deschişi la stele, noi ne apăram sărăcia, şi nevoile, şi neamul, convinşi că asta ne e menirea.

În loc să îngrăşăm pînă la obezitate boii pe care-i aveam, noi, la nervi, otrăveam capra vecinului ori îi împuşcam găinile. Mari specialişti în a bate fierul după ce s-a răcit, neîntrecuţi la temenele şi genoflexiuni, fluieră-vînt cu burta goală şi harta coastelor spărgîndu-ne cămaşa, zeflemitori, fuduli, neîncrezători şi cîrcotaşi, n-am ştiut niciodată să tăiem nodul gordian al destinului şi dacă ne-am pomenit din greşeală, cu o chintă regală în mînă, ne-am scuipat în sîn a spaimă şi am şters-o rapid din cazinoul istoriei, speriaţi că e vorba de o cacealma, în timp ce Dumnezeul nostru îşi smulgea barba de ciudă, fiindcă el ne putea da, însă nu ne putea ruga să luăm. Poporul Bundy este asemenea omului aceluia din poveste, dus la spînzurătoare şi care acceptă să piară decît să-şi înmoaie singur posmagii, filosofie ce ar putea fi considerată superbă, la o adică, dacă n-ar lipsi cu desăvîrşire.

Denumit, în urmă cu nu multă vreme, un popor "vegetal", poporul Bundy şi-a făcut din stagnare un adevărat ţel. Conducătorii ultimelor decenii, unul mai tîmpit decît celălalt, au atins pragul de maturitate în persoana piticului cizmar, analfabet şi peltic, necharismatic şi banal, care a pierit aproape de propria-i mînă în momentul cînd, brusc, plopii s-au transformat în mere, răchitele în micşunele şi schijele mămăligii strămoşeşti au împroşcat ţara, iluminînd-o dramatic. Toată lumea credea că după o asemenea explozie, unică pe continent, nimic nu va mai fi cum a fost. în istorie, o astfel de clipă netezeşte munţii, transformă deşerturile în lanuri roditoare şi rămîne pentru generaţiile viitoare un reper de neşters.

La noi, însă, nu s-a întîmplat aşa.

Foarte repede, jivine tremurătoare au început să adulmece noile avantaje, vechii lupi şi-au tras pe ei costume Armani şi jeep-uri la scara piscinei, Bulă a devenit "Domnul Bulă", om prosper de afaceri, iar Păcală s-a trezit şomer. După un timp, şi-a găsit o slujbă pe măsură: vînzător de pantofi într-un magazin cu desfacere imediată şi posibilităţi nelimitate de avansare. Multiplicat la scară naţională, omul Bundy îşi aduce nostalgic aminte de vremurile cînd era tînăr şi la trup curat, se înfurie dacă pierde la table, suferă în jurul terenurilor de fotbal, mănîncă seminţe înjurîndu-şi adversarii, face herpes de la bătutul din buze, plăteşte impozite pînă la cocoşare, tinde către statutul de lebădă, îşi urăşte conducătorii, ţine tot timpul o puşcă gata încărcată pentru capra vecinului, oftează în somn, se îmbată cu apă rece, fiindcă e mai ieftin şi speră că pe lumea cealaltă, la termenul numit paştele cailor sau odată şi-odată, îi va fi şi lui bine.

în ultimul timp, atins de nevoi direct în plex, poporul Bundy a început să practice diverse sporturi extreme, cum ar fi: mîncatul de sub unghii, încălzitul la aburul respiraţiei, "marea contorizare" şi "mitocaniada".

Modelul Moromete, de pildă, n-a prins la noi, deşi avea un sol bun. în schimb, a prins foarte bine "mîrlanul de lîngă drum", un soi nociv şi pădureţ, care se dezvoltă frumos atît la munte, cît şi la şes.

Actualmente suntem cunoscuţi prin Europa (şi nu numai) drept acea populaţie de semiculoare, îmbrăcată pitoresc şi distractiv, care îndrăgeşte la maxim portofelele străinilor, se exprimă folcloric prin metrouri şi e mare iubitoare de alba-neagra.

Poporul Bundy, strîns unit în jurul interesului general, a uitat cum e cînd nu-ţi pasă decît de tine şi continuă să trăiască de parcă n-ar muri niciodată.

Spiritul Bundy locuieşte în casa fiecărui român ca în propria-i casă.