Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronică Literară:
Politici culturale, politici personale de Cosmin Ciotloş

O insulă de clujeni-neclujeni la Cluj.
Corespondenţă Mircea Zaciu - Marian Papahagi,
Ediţie îngrijită şi note de Lucia Papahagi,
Prefaţă de Ion Vartic, Bucureşti,
Editura Muzeul Literaturii Române, 2012, 240 pag.

Dacă e adevărat că acest volum a apărut în 2012 (şi nu e vorba de o simplă eroare de datare, cum se mai întâmplă), atunci lipsa de reacţie a criticii noastre mi se pare cu totul inexplicabilă. Publicarea unui corpus de scrisori pe care şi le-au trimis, unul altuia, Mircea Zaciu şi Marian Papahagi ar trebui să reprezinte, totuşi, un eveniment.

De vină, mă gândesc, s-ar putea să fie şi titlul (ales de îngrijitoarea ediţiei, Lucia Papahagi), care scoate en vedette reţinerile lui Zaciu faţă de mediul intelectual din capitala universitară a Ardealului. Formula e cât se poate de autentică. Din Köln, profesorul deplânge perspectiva întoarcerii în Cluj, unde, se consolează el, una din puţinele bucurii ar fi coagularea unei, exact aşa, „insule de clujeni-neclujeni” (p. 42). Nu e singurul loc în care Zaciu se abate de la tonul călduţ al patriotismului local. De la ironii inofensive până la paragrafe aproape pamfletare, modulaţiile atitudinii lui acoperă întregul spectru al nemulţumirii făţişe. Până şi epistolele dactilografiate fără diacritice îi stârnesc reflecţii legate de apucăturile latiniste de care, vrândnevrând, s-a molipsit (p. 53). Îşi sfătuieşte apoi, în repetate rânduri, discipolul preferat să nu urmeze, la întoarcerea de la Roma, o carieră transilvană: Bucureşti aut nihil. Merge cu această deviză până-ntr-acolo încât numai politeţea îl face să nu poarte o discuţie lămuritoare cu tatăl împricinatului. Cele mai usturătoare vorbe privesc însă fenomenul echinoxist. Pe Zaciu îl întristează literalmente gradul în care tânărul Ion Pop se lasă absorbit de lucrul la o revistă, crede el, fără viitor. Noua echipă (adică aceea din intervalul 1969 - 1972) nu are nici carura, nici valoarea celei precedente, iar a-i da credit în pofida tuturor evidenţelor (aşa cum face Ion Pop), echivalează cu o risipire de neiertat. Epitetele ating chiar regimul ultim al durităţii la p. 164. Nici Eugen Uricaru (considerat ingrat după „exilul” băcăuan), nici Ion Mircea (căruia, în poezie, Zaciu i-l preferă pe Adrian Popescu) nu scapă de diatribele profesorului.
Evident că echinoxiştilor de ieri şi de azi asemenea atentate la mitologie (şi politicile culturale ale acesteia) n-au cum să le cadă bine.
N-aş acorda însă prioritate acestor secvenţe. Pe lângă ele, cartea conţine destule alte zone, luminoase de astă dată (sau altfel spus, constructive şi intim intelectuale). În prefaţă, Ion Vartic le diagnostichează exact. Şi, în plus, construieşte o ipoteză integratoare şi încântătoare pornind de la un detaliu tulburător: o „piesă lipsă”, reprezentată de eseul Trei singurătăţi, pe care Zaciu, deşi se arăta decis să-l scrie, nu l-a publicat niciodată. Curiozitatea e mai veche, şi Vartic mărturiseşte că el însuşi l-a iscodit pe profesor în această chestiune. Cine sunt mandatarii acestor trei tipuri de solitudine ? Argumentele prefaţatorului, nuanţate de ani de căutare, mi se par inatacabile. Pe baza lor, proiectul iniţial poate fi reconstruit în detalii. Dacă nu le rezum este pentru a nu le compromite, din grabă publicistică, fineţea.
Continuând însă această linie de lectură (a politicilor personale), volumul îmi apare de-a dreptul spectaculos. Unul în Germania, la Köln (în perioada lectoratului) şi apoi în Cluj, celălalt la Roma, Zaciu şi Papahagi conferă dialogului lor epistolar o înălţime intelectuală frisonantă. Fără patetisme şi fără savanterii indigeste (de altfel, chiar dacă nu primează, anecdota stă la loc de cinste), cei doi pun în scenă un nemaipomenit recital de informaţii, sugestii şi idei. Îşi recomandă, de la distanţă, cărţi nou apărute la noi (Princepele lui Barbu plăcându-le deopotrivă) sau încă netraduse (Papahagi descoperă, în 1969, în Italia, romanul lui Marquez, Un veac de singurătate, necunoscut la ora aceea în România), spectacole de teatru (bineînţeles, pentru Zaciu, trupele bucureştene sunt remarcabile) şi mai ales filme (scuzânduse pentru intervalele în care, din varii pricini, au absentat din sălile de cinema). Febrilitatea lui Marian Papahagi e cuceritoare. Citeşte monstruos, dar e angoasat de „deslânarea” lecturilor sale: „amestec Erasm cu modernismul portughez, metodele teatrale ale lui Grotowski cu Xavier de Maistre, Gide cu Machado de Assis, patristica şi reprezentaţiile teatrale la Florenţa în secolul XVI, istoria conciliilor ecumenice cu Elogiul nebuniei şi cam asta” (p. 49). Surprinzător de circular, totuşi, haosul pe care-l invocă eminentul student !
Spiritul acesta antifrastic e, de altminteri, tutelar în scrisul lui Papahagi şi creează o dispoziţie (nu pot evita nicicum hibridul acesta) amuzatadmirativă. Inventarul examenelor (şi „catalogul” epistolar al notelor pe care le obţine) sună acablant: „30 cu laude” aproape pe linie. Ca un eşec e perceput un 30 (fără laude). Urmează o nouă autoironie scăpată pe sub mustaţă: „Ultimul examen e cel de la franceză - în ziua de 27. VI, de care mi-e foarte frică pentru că am următorul program: Istoria literaturii franceze de la origini până azi, un curs special de Romantism cu particularizare la Th. Gautier şi un seminar special despre Gide: sunt câteva mii de pagini de citit (de fapt le-am citit). După aceea, cu voia Celui de sus, intru în vacanţă” (p. 55). Sunt răsfăţuri ale unui tânăr intelectual pentru care nimic din cele ce ţin de filologie nu e prea dificil. Planul tezei pe care intenţionează s-o susţină (pp. 67-68) reprezintă nici mai mult, nici mai puţin decât o sinteză a întregii poezii romanice din Evul Mediu până în prezent ! Ideea îl contrariază până şi pe Zaciu, care, cunoscând puterea de muncă a învăţăcelului, îi recomandă, totuşi, să amâne proiectul pentru mai târziu. Până la urmă, restrângându-şi mult aria de acoperire, licenţa aceasta (desigur, nesatisfăcătoare pentru atât de severul ei autor) va avea 470 de pagini !
Nimic fad în felul de a fi al lui Papahagi: predispoziţia ludică îi prilejuieşte o serie de momente de graţie. Nu e vorba numai despre bijuteriile de „diplomaţie” casantă: „am dormit pe un câmp plin de hippy, unde între altele am scos dintr-un râu, unde căzuse, pe un amic de-al meu, canadian şi beat” (p. 63) sau, mai încolo, „de cum am picat la Academie, am avut (împreună cu ceilalţi colegi care au venit mai toţi) plăcuta ocazie de a mă certa cu circa două treimi din personalul importantei noastre instituţii pentru banalul motiv al schimbării unei camere cu alta” (p. 106). Sunt şi destule momente în care logica tandră a lui Marian Papahagi mimează cinismul. De pildă, atunci când, ca în cărţile lui Pantagruel, recomandă, ca leac de depresie, însurătoarea (p. 188) ori când, în dispoziţie prozastică, relatează cu talent pince sans rire două serate culturale desfăşurate la Accademia di Romania. La una dintre ele, de tot ridicolă, se referă şi Ion Vartic în amintita prefaţă. Cealaltă îl are în centru pe Şerban Cioculescu, care a ţinut, acolo o conferinţă într-o franceză plăcută (fiindcă „bătrânească”) despre Arghezi. Deliciul îl face însă un episod ulterior speech-ului: un scandal cu multe şi încurcate iţe legat de traducerile în italiană din poetul Florilor de mucigai. Una (cea semnată de Quasimodo) nu e îndeajuns de fidelă, chiar dacă aparţine unui mare poet; cealaltă, asumată de Mariano Baffi, naşte controverse, căci, se pare, ar avea parfum de plagiat. Ca să pună capac încurcăturii, în sală, unde nu sunt mai mult de douăzeci de oameni, se află şi Luisa Valmarin, care, ca asistentă a Rosei del Conte, denunţă raptul: cunoştea bine versiunea citită de Baffi, de vreme ce aceasta autoarea ei era chiar „domnişoara del Conte” (pp. 57 - 58).
Întâlnirile cu scriitori români nu depăşesc, în genere, nivelul acestor querelles vanitoase (o relativă excepţie: Fănuş Neagu). Dar nici alte notorietăţi nu-l impresionează din cale-afară pe Marian Papahagi. Le intuieşte anchiloza. Din top: Ezra Pound e o „prezenţă puţin hârbuită” şi pare „un om puţin senil” (p. 88). Un filon de un anume interes e cel legat de obscurul Henry H.H. Remak (profesor de literatură comparată la Indiana): atacat în Cronica de un publicist care flutura cu dezinvoltură acest nume ca pe un argument al autorităţii, Zaciu îi cere lui Papahagi mai multe date studentului său. Acesta răspunde prompt, e pe cale să întocmească şi o bibliografie minimală, dar, la rugămintea lui Zaciu abandonează căutările (Remak ar fi „un bun administrator literar, dar un spirit mai puţin original”, scrie acesta la p. 163). Fie şi numai ca pasabilă contribuţie istorico-literară, episodul polemicii cu revista ieşeană ar merita documentat.
Deocamdată, să reţinem, pentru istoria literară care contează, acest volum pe cât de pasionant, pe atât de nebăgat în seamă.


Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara