Interviu cu Danuta Walesa

Stimată doamnă Danuta Walesa, ce rol a jucat şansa în viaţa dumneavoastră? Dar secretele?
Danuta Walesa: Secretele să rămână în continuare secrete. Dacă însă este vorba despre şansă, trebuie să recunosc că am avut-o. Sigur, nu întotdeauna. Şansă sau ceva mai mult? Mă gândesc la Providenţă. Providenţa cu siguranţă a vegheat asupra mea. Fără această protecţie nu ştiu dacă, având o viaţă uneori atât de grea, aş fi fost în stare să nu mă pierd în această viaţă.

Politica nu duce lipsă de soţii fatale. Cum v-aţi ferit de tentaţia puterii?
Niciodată nu am fost tentată de putere. Din cauza politicii, aşa cum spun, numai unsprezece ani am fost o căsnicie autentică, o familie în adevăratul sens al cuvântului. În august 1980, odată cu naşterea mişcării „Solidaritatea”, politica l-a absorbit pe soţul meu şi continuă să existe în el, deşi nu mai deţine nicio funcţie publică. Noi, ca familie, am plătit un preţ mare pentru angajarea soţului în politică. Din acest motiv nu-mi place politica. În plus, adesea politica este murdară. De aceea m-am străduit şi continui să mă străduiesc ca acasă să nu se discute despre politică. Ea trebuie să se oprească la pragul casei mele.

Ce s-a schimbat, în rutina zilnică, după ce v-aţi publicat autobiografia?
Întotdeauna am fost eu însămi! Eu, Danuta. Puţin diferită în fiecare etapă a vieţii. Nu am studii superioare. Studiile mele au fost viaţa însăşi şi problemele ei, precum şi bucuriile pe care mi le-a dat. În viaţa mea am avut câteva asemenea etape, asemenea universităţi. Ultima dintre ele a fost reflexia pe marginea celor 60 de ani de viaţă. Această reflexie a durat aproape doi ani, pentru că timp de doi ani a durat scrierea cărţii. Se cuvine adăugat la aceasta tot ceea ce s-a întâmplat după publicarea cărţii în Polonia.
Reflexia mea, uneori foarte emoţională, pentru că era legată de chestiuni personale, nu a fost uşoară. Dar cu siguranţă a avut o valoare terapeutică în înţelesul deplin al cuvântului. Orice mărturisire, orice reculegere reprezintă o anumită terapie a sufletului. Credincioşii ştiu ce la ce mă refer. Se poate spune că, datorită acestei cărţi am devenit o femeie matură pe deplin. Chiar mai puternică, odată cu o distanţă mai mare faţă de anumite lucruri.
În Polonia, amintirile mele au devenit un bestseller, au provocat multe discuţii şi un interes sporit pentru persoana mea din partea media şi a diverselor organizaţii. Dar eu hotărâsem să păstrez în mod consecvent o distanţă faţă de toate aceste lucruri, în măsura în care este posibil să-ţi păstrezi lumea proprie. În afară de asta, nu intenţionez să fiu o celebritate, şi nici să patronez anumite proiecte. De aceea acord rareori interviuri, rareori accept invitaţii.

Povestiţi, în carte (Visuri şi secrete, Editura Curtea Veche, 2014 – n. red.) o întâmplare de demult, care v-a învăţat să nu intraţi în panică. De ce trebuie să ştii să aştepţi?
Pentru că panica nu-ţi dă nimic. Omul nu poate şi nu va putea influenţa anumite lucruri, în plus poate comite unele greşeli. Cu atât mai mult, în situaţia mea, având copii mici de crescut a trebuit să mă adun şi să mă gândesc la ei. Dacă aş fi întors în permanenţă ceva pe toate feţele sau dacă m-aş fi complăcut în autocompătimire, n-aş fi reuşit nimic în viaţă, aş fi pierit şi eu, şi familia mea. Îmi plac provocările, iar problemele care apar mă motivează să acţionez.

Ce speraţi să schimbaţi în statutul femeii?
Când îmi scriam amintirile nu m-am gândit deloc la acest lucru. Cu toate acestea, din discuţiile purtate în cadrul întâlnirilor cu cititorii, din scrisorile primite, ştiu că multe poloneze au găsit în amintirile mele nu doar fragmente ale propriilor lor biografii, ale trăilor lor. Au descoperit ceva în sensul mesajului că, fiind femeie, mamă, soţie nu trebuie să cedezi în faţa adversităţilor sorţii, ci să păşeşti hotărât pe pământ, cu credinţa că va fi mai bine.

Ce înseamnă să fii un om liber, stăpân pe tine însuţi?
Să te bazezi în primul rând pe tine însuţi, să nu contezi pe alţii. Să nu te amesteci în chestiunile personale ale altor oameni. Să îi ajuţi însă atunci când au probleme, când au nevoie de ajutor.

Din istoria pe care aţi parcurs-o, care a fost ziua cea mai rea? Dar cea mai bună?
Cea mai bună? Prefer să vorbesc despre cea mai frumoasă. Şi mă gândesc la zilele acelea de august din 1980, când a izbucnit, întâi pe Şantierul Naval din Gdansk, pentru ca apoi să cuprindă aproape toată Polonia, marea grevă care avea să se încheie cu apariţia mişcării „Solidaritatea” şi să marcheze începutul doborârii comunismului. În zilele acelea, a existat aşa o mare bunăvoinţă reciprocă, sinceritate, deschidere, întrajutorare, înţelegere reciprocă, cum nu mai existase până atunci şi cum nu avea să mai existe după aceea. Ceva asemănător s-a mai petrecut doar în timpul primelor pelerinaje în Polonia ale lui Ioan Paul al II-lea.
Atunci, în August, au intrat în grevă şi cei de la mijloacele de transport în comun. În tot Gdanskul, numărând peste 400 de mii de locuitori, nu a circulat niciun autobuz, niciun tramvai. Oamenii erau nevoiţi să parcurgă kilometri întregi pe jos. Şi, închipuiţi-vă, toţi erau zâmbitori, nimeni nu se plângea.
În timpul grevei am rămas acasă singură cu şase copii mici. S-au terminat zahărul, făina, grişul. În magazine nu exista nimic, iar dacă apărea ceva se formau cozi nesfârşite. Şi, deodată în casa mea au început să apară oameni complet necunoscuţi. Fiecare dintre ei aducea ceva, unul – două pâini, altul – un kilogram de zahăr, altul – salam sau detergent. O asemenea bunăvoinţă şi solidaritate nu întâlnisem până atunci şi nici nu aveam să mai întâlnesc vreodată.
De aceea uneori parcă visez ca zilele acelea de august să se repete cumva… Dar nu este ceva real.
În afară de acel August, clipele cele mai importante şi mai fericite au fost întâlnirile cu Papa Ioan Paul al II-lea, întâlniri foarte personale. Avea carismă, emana bunătate. A fost un dar în acele vremuri grele şi o persoană de înaltă spiritualitate. Nu aş putea spune care anume dintre întâlniri a fost cea mai importantă. Toate au fost! Cel mai simplu ar fi să spun că nu există cuvinte pentru a descrie cine a fost Sfântul Părinte. A întărit familia noastră, i-a dat putere, înconjurând- o cu căldură şi grijă sufletească. Pentru mine personal, aceste întâlniri au fost şi un fel de răsplată pentru momentele grele din viaţă.
Cea mai rea zi? Atunci când, în timpul legii marţiale, cu o zi înainte de botezul fiicei noastre, am aflat că soţului meu, pe atunci închis, comuniştii nu-i vor da voie să asiste la botez. Botezul unui copil este un eveniment foarte important în viaţa unei familii. Am sperat foarte mult că soţul meu va primi permis de ieşire. Atât de mult, încât, când am aflat că nu-i dau drumul, m-a cuprins deznădejdea. Atunci am trăit singura depresie. Familia era foarte speriată. După o oră- două am reuşit să mă adun, m-am scuturat, căci viaţa merge mai departe. Soţul meu nu va fi, asta este. Copilul trebuie botezat, chiar şi în absenţa lui.

Viaţa bate cartea. Totuşi, ce cărţi din literatura poloneză le-aţi recomanda cititorilor României literare?
O să vă răspund altfel. Bazându-mă pe experienţa mea de viaţă, aş recomanda Biblia. Întotdeauna mă străduiesc să găsesc câteva clipe pentru a citi din Cărţile Sfinte şi a reflecta apoi la ceea ce este scris în ele. Lectura Bibliei şi reflecţiile pe marginea ei dau claritate gândirii, conferă curaj şi forţă.

Vă mulţumesc pentru interviu.
Şi eu vă mulţumesc pentru discuţie. Şi mă bucur că cititoarele şi cititorii din România vor putea cunoaşte o frântură din istoria recentă a Poloniei şi a polonezilor.