Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Muzică:
Politica paşilor mici de Elena Zottoviceanu



După furtunile prin care a trecut Opera bucureşteană la începutul anului, lansarea noii stagiuni pare să anunţe o reaşezare în normalitate. Bineînţeles, ar fi fost mai bine dacă ea s-ar fi făcut cu o premieră, aşa cum se obişnuieşte nu cu o reluare, sau măcar cu un eveniment; dar aşa cum sublinia Directorul General, Maestrul Ludovic Spiess la conferinţa de presă, între dorinţe şi posibilităţi este o distanţă pe care numai un parcurs bine chibzuit o poate, în timp, micşora. Proiectul prezentat, coerent şi realist, întemeiat pe politica paşilor mici, promite să asigure o evoluţie prudentă dar cu rezultate, în etapa apreciată ca fiind o schimbare de generaţie. În acest context, trebuie judecat spectacolul ,,Italianca în Alger" de Rossini, aproape în întregime sprijinit pe umerii unei echipe de tineri cântăreţi, aflaţi la început de drum. Un spectacol Rossini nu este deloc uşor nici vocal nici scenic, dar trebuie să pară uşor. Tot ceea ce bel-canto-ul rossinian cere glasului se regăseşte în scriitura vocală a ,,Italiencei": rulade, triluri, cascade de ornamente, note filate, debit precipitat specific operei buffe, ansambluri dinamice (celebrele crescendo-uri) dar şi arii lirice linii largi cantabile. Nici scenic nu este mai la îndemână să menţii ritmul trepidant, râsul uşor, volatil.
Dintre cele circa 40 de opere, multe uitate, ale lui Rossini, ,,Italianca" - o bijuterie plină de fantezie şi vervă spumoasă - şi-a dobândit un loc stabil în repertorii. Fermecătoarea turquerie răspunde gustului epocii pentru călătoriile exotice fanteziste ce hrăneau nostalgia depărtărilor a unui public cu un orizont de viaţă destul de restrâns. În povestioara naivă, muzica desemnează cu acuitate câteva personaje: Beiul Mustafa arogant şi stupid, - şi el dornic să evadeze din mediul său - victimă a farsei ce aminteşte de păţania lui Monsieur Jourdan; Lindoro - eroul romantic avant la lettre; Taddeo, bătrân îndrăgostit comic şi nefericit; Isabella cochetă, vicleană etc.
Oana Andra - graţioasă ca un bibelou - întruchipează cu dezinvoltură o femeiuşcă, deloc speriată de postura ei de prizonieră, sigură că va izbândi prin farmecele şi isteţimea ei. Vocea egală pe toată întinderea, de la acutele luminoase şi gravele bine plasate are un timbru cald, neted; intonaţia precisă, frazarea fină şi coloratura uşoară aparţin unei adevărate mezzosoprane rossiniene. Isabella ei a trecut cu naturaleţe de la fioriturile şăcalnice la linia largă a efuziunilor lirice sau la tonul solemn din rondoul Pensa alla Patria. Într-o lume ideală vocea ei ar fi puţin mai amplă, dar chiar şi aşa Oana Andra ştie deja să-şi valorifice atuurile unui tip de voce rar.
Robert Nagy este un Lindoro simpatic, credibil scenic cu eleganţă şi humor; el face un recitativ bine ritmat şi un cantabile sensibil dar vocea nu îl serveşte pentru această partitură plină de vocalize, cu atacuri incomode în acut şi (cel puţin în seara premierei în cavatina Languia per una bella) a avut de luptat cu reale dificultăţi. Dubletul Elvira-Zulma a funcţionat bine împreună, completându-se; Ruxandra Ispas beneficiază de o prezenţă scenică plăcută şi vocea ei acidulată se potriveşte personajului. Dacă n-ar fi avut scăpări de intonaţie şi stridenţe în acut mai ales în ansambluri, totul ar fi fost bine; iar Lucia Cicoară Drăgan şi-a folosit priceperea şi experienţa într-un rol mic din care a reuşit să facă un moment ce se remarcă.
Excelent Ştefan Ignat în Taddeo, cu simţul stilului, fără îngroşări, el a construit un personaj contradictoriu: jalnic dar şi sincer nefericit, latură adesea sacrificată: Povero Taddeo nu are numai accente comice ci şi melancolice din cauza iubirii sale respinse. Vocea îi sună bine şi mai ales rosteşte textul muzical cu naturaleţe, ca şi Sever Barnea de altfel; acesta apasă pedala comicului cu măsură şi culoarea vocală aspră folosită cu muzicalitate se potriveşte personajului care convinge prin vitalitatea frazării. În fine, Horia Sandu cu antren neobosit proiectează monoton o voce mare, bine timbrată, dar nu destul de controlată.
În contrast evident cu indiferenţa cu care orchestra trece peste frumuseţile de detaliu încrustate în partitură şi cu lipsa de coordonare a ansamblurilor de final de act, se situează frumuseţea sonoră a corurilor extrem de nuanţat gândite de minunatul Stelian Olariu şi de excelenta sa falangă de corişti.
În general, spectacolul are un ritm alert şi o atentă veghe asupra păstrării limitelor bunului gust (regia Marina Emandi-Tiron). Scenografia ne plasează într-un orient stilizat cu câteva costume frumos colorate şi multe perdele ca de salon provincial (obsesia perdelelor a cuprins şi costumul de amazoană al Isabellei, cu nefericita fustă din dantelă dar mai compactă ca perdelele de la uşa de intrare a unor case vechi).
Pe scurt, cum am putea defini spectacolul ,,Italianca în Alger" - un spectacol de referinţă? Sigur nu, dar ca un punct de plecare pe un drum ce-l sperăm ascendent.