De câte ori îmi vine în minte George Ivaşcu – şi nu-s puţine aceste
zile, slavă actualităţilor româneşti, tezelor şi antitezelor ei
permanente – îl văd în fotografia de o sfidătoare jovialitate, aflată,
şi azi, probabil, sub sticla de pe biroul unui director de revistă
literară, om nicicum de stânga, dar nici anticomunist visceral; nu l-am
întrebat niciodată de ce-l ţine, în văzul tuturor, pe Ivaşcu; ştiu de
ce, la fel de bine cum ştiu câţi anticomunişti viscerali ar rupe acea
fotografie şi l-ar „arde” cu un pamflet pe deţinătorul ei. Ivaşcu încă
mai congestionează discuţiile pro şi contra, p(r)ost-revoluţionare.
„Las’ să-i irite!”, mi-a declarat odată, ferm, acel director
neînfricoşat de ambiguităţile contemporane.
Strict vorbind, şi cu
toate riscurile, chiar în 2011, Ivaşcu exact asta – ambiguitatea, pe cât
de creatoare, pe atât de periculoasă – ne-a învăţat. Sunt dator să
precizez imediat că acest plural „ne-a” nu este potrivit în ce mă
priveşte. Nu am fost printre cei apropiaţi lui, ani de zile nu m-a
onorat cu vreo atenţie, în fond nu a ţinut la mine pe cât l-am
respectat, crescând, eu. Sunt convins şi azi că-i eram suspect fiindcă
fusesem – în anii lui „de arpacaş”, cum îşi numea detenţia – unul dintre
„reporterii harnici şi talentaţi ai Scânteii tineretului ”, deci un
proletcultist. Detesta proletcultismul. Cred că m-a acceptat – după ce a
preluat România literară, unde, în directoratul lui Breban, semnam
rubrica de telecinema – mulţumită prieteniei mele cu mâna sa dreaptă,
Roger Câmpeanu. Nu putea lucra fără Roger, având amândoi siguranţa
aceleiaşi scări de valori: Bogza şi Călinescu, dintre clasici,
Manolescu, Blandiana, dintre tinerii lansaţi de el, încă de la
Contemporanul (avea un ochi fără greş în promovarea unor valori care
niciodată nu s-au dovedit false).
E deja o banalitate – şi ea
iritantă – că Ivaşcu a fost cel mai priceput constructor de reviste
intelectuale, în lunga perioadă când toate publicaţiile nu trebuiau să
fie decât de partid; se discută încă prea puţin, la obiect, cum s-a
supus şi nu s-a supus politicii de partid. Revistele lui nu au făcut pe
faţă opinie separată de la comandamentele vremii (deşi în Contemporanul a
apărut „pe-ntâia” rubrica aceea a lui Palelogu, intitulată stupefiant:
„Opinii separate”), dar în structura lor, în stil, în machetare, chiar
în gust, erau ceea ce se numea, nu prea tainic, altceva. Altceva decât
şablonul, altceva decât conformismul sforăitor, altceva decât
platitudinile crase, altceva – ca o încoronare – decât Scânteia.
Politica lui Ivaşcu s-a bazat pe valori citite săptămânal în rubrici
fixe încredinţate unor „permanenenţi” care urau (cât el) şablonul,
lozincăria, mediocritatea, şi chiar prin această derobare de la poncif
deveneau subversive. În fiecare vineri se aştepta febril ce va scrie
Bogza şi Catrinel Oproiu în Contemporanul, iar joia – Manolescu,
Blandiana, Ornea, în România literară. Rubricile permanente – zone
libere de ceauşism – erau o idee fixă a politicii lui intelectuale;
Ivaşcu a făcut scandal când s-a cerut de la „secţie” desfiinţarea
acestor rubrici prea personalizate, se înţelege de ce, deşi, azi, ar mai
trebui explicat: aceste semnături, cu prestigiul lor, făceau concurenţă
singurului cult al personalităţii cu care nimeni nu avea dreptul să
rivalizeze*. Ivaşcu s-a opus vehement, s-a revenit – mi se va replica,
hazos: „ce mare dizidenţă!?”. Politica lui Ivaşcu nu a fost – vai lui! –
dizidentă, ci eficientă în duplicitatea ei – alt foarte urât cuvânt
pentru filistinii morali, aceia care, cum i-a definit Lucian Raicu,
nefăcând nimic împotrivă, impută şi azi altora că au făcut prea puţin;
ar trebui să se ştie, odată şi odată – chiar dacă nu se va consemna
într-un muzeu al rezistenţei la totalitarism – că România literară, a
lui Ivaşcu şi Roger, a fost supusă unei anchete de partid, în care s-a
numărat de câte puţine ori, scandalos de puţine, a apărut cuvântul
„Partid” în articolele ei (nu în editorialele sistematic nesemnate).
Antifascist
cu experienţă în lupta cu cenzura, Ivaşcu a făcut cultul vicleniei,
aceea dotată cu „pile” şi subînţelesuri ale inteligenţei. Cu mintea ei
de pe urmă, glorioasa deşteptăciune română îl poate învinui că n-a făcut
mare lucru. Suntem câţiva – puţini, dar încă impertinenţi – care îi vom
răspunde acestei eroi-comice deşteptăciuni, că fără pile, niciodată nu
s-au putut tăia gratiile unei închisori, fie ea doar spirituală.

*
Nici Eminescu! În 1988, ianuarie fiind luna în care se împlineau şi 70
de ani de la naşterea lui Ceauşescu, s-a cerut ca poza de pe prima
pagină să nu fie, conform tradiţiei, aceea a poetului, ci a Cârmaciului
naţional. Conducerea redacţiei s-a împotrivit şi a izbutit să împiedice
enormitatea.