Iară nu sunt vremile supt cârma omului, ci bietul om supt vremi. Din păcate nu am în bibliotecă scrierile lui Miron Costin pentru ca, răsfoindu-le, să mă conving că i-am citat corect cuvintele, aşa încât am recurs la serviciile internetului. Sentinţa cronicarului, care mai credea şi că nu este alta mai frumoasă şi mai de folos zăbavă decât cetitul cărţilor, mi-a revenit în memorie aflând din declaraţiile directorului Târgului Internaţional de Carte de la Frankfurt pe Main, Jürgen Boos, că din nou politicul îşi recuperează unele teritorii strategice. Şi că, spre deosebire de ultimii ani, nu show-urile ci conţinuturile au ultimul cuvânt de spus.

Înapoi la politică! titra pe copertă, programatic, în avanpremiera salonului, caietul editat de un mare hebdomadar german. Luarea în dezbatere de către scriitorii contemporani, a conceptului de literatură angajată ar deveni prin urmare imperativă... De facto, stringenţa evenimentelor, mai degrabă decât intenţia organizatorilor, a favorizat în această toamnă emergenţa politicului în rutina şi ritualurile unui salon de carte care, prin natura sa, a fost şi rămâne unul din cele mai fiabile seismografe ale spiritului vremii.

O lume devenită tot mai mică şi mai strâmtă, în care aproape că nu mai există spaţii cruţate de ameninţări, a insuflat luărilor de poziţie o doză suplimentară de patetism, un spor de intransigenţă în confruntarea cu efectele dar şi cu originile individuale şi colective ale noii dezordini mondiale.

Războaiele locale cu repercusiuni globale, extremismele politice, fanatismele religioase, exodurile, prigoanele, şi-au aflat ecoul şi în temele programului. Această modificare de conţinut a unui târg de carte în al cărui centru stă prin tradiţie literatura, cu precădere beletristica, ar fi fost mai puţin substanţială şi convingătoare fără aportul unor autori care nu se mai tem să spună lucrurilor pe nume în discursurile publice.

Libertatea de exprimare ca valoare supremă

Este greu de imaginat o mai legitimă pledoarie pentru libertatea cuvântului, alta decât cea făcută de Salman Rushdie în discursul său inaugural. Asupra autorului planează şi azi fatwa mullahilor de la Teheran. În semn de protest faţă de invitarea scriitorului osândit de ajatollahi pentru romanul său Versete Satanice, faţă de onoarea acordată acestuia de gazdele germane, Iranul şi-a retras participarea la Târg neputând împiedica totuşi câteva edituri persane temerare să ignore boicotul.

La lectura textului rostit de Rushdie în ziua inaugurării Târgului, pe unii poate să-i fi dus gândul la epocalul cuvânt de mulţumire trimis de la Praga de regretatul Vaclav Havel, în 1989, când i-a fost decernat Premiul Păcii de către Asociaţia Librarilor Germani. Sub cupola celebrei Paulskirche din Frankfurt, actorul Maximillian Schell, trecut şi el în nefiinţă, a dat citire mesajului. Autorităţile comuniste de la Praga îi interziseseră lui Havel revenirea în ţară în cazul în care s-ar fi deplasat personal la Frankfurt. Elogiul laureatului, rostit de filozoful francez André Glucksmann emoţionează şi azi, nu doar prin forţa ideilor ci şi prin tulburătoarea sa actualitate atunci când tematizează statutul refiugiaţilor din motive politice.

Incidenţele între discursul rostit în această toamnă de Salman Rushdie despre libertatea cuvîntului şi textul lui Vaclav Havel despre forţa cuvântului, semnat cu 26 de ani în urmă, sunt mai mult decât surprinzătoare. Pe atunci, cel care peste puţină vreme avea să devin primul preşedinte al unei Cehii post-comuniste, trăia încă ultimele zile ale unui sistem în care un cuvânt putea fi mai puternic decât zece divizii, într-o lume în care era posibil ca un potentat dintr-o altă ţară să ţintească făţiş şi cu neruşinare săgeata ucigaşă împotriva unui cetăţean britanic doar fiindcă acesta a scris o carte. Havel, care a fost şi principalul iniţiator al istoricei mişcări pentru drepturi civile, Charta 77, pomeneşte în textul său şi numele condamnatului: Salman Rushdie. Iar spre finalul mesajului de mulţumire, insistă asupra naturii ambivalente a cuvintelor: ele pot fi benefice, pot electriza societatea prin spiritul de libertate şi valoarea de adevăr, dar în aceeaşi măsură pot induce în eroare, fanatiza, devenind primejdioase ba chiar ucigătoare.

La peste un sfert de veac de când Havel reflecta asupra armelor date scriitorului spre a face lumea mai bună, iataganul fanatismului islamist pune pe mai departe în pericol viaţa autorului Versetelor Satanice . Simplul fapt că pe durata sejurului său la Frankfurt, Rushdie s-a aflat sub protecţia vigilentă a forţelor de securitate, dă deja întreaga măsură a potenţialului de ameninţare pe care totalitarismul islamic îl prezintă la adresa valorilor lumii libere şi a promotorilor ei.

Rushdie a fost întru totul îndreptăţit să afirme în discursul său că şi azi a publica poate trece drept un act belicos deşi scriitorii nu sunt războinici. Este convins că libertatea de opinie şi libertatea cuvântului ar trebui să constituie nucleul drepturilor omului, că fără această libertate, nici celelalte drepturi nu pot exista, dar descoperă cu dezamăgire că nu numai violenţa, terorismul, fanatismul, primejduiesc libertatea cuvântului ci şi autocenzura practicată în lumea liberă, civilizată, în numele corectitudinii politice. Simplul act al cenzurii lezează natura umană.

Salman Rushdie identifică în anumite mecanisme de receptare o bizară mezalianţă între reflexele unui segment al stângii europene şi dogmele unor corifei radicali ai islamului. Când o ideologie se erijează în religie, occidentul este dispus să treacă cu vederea , sub pretextul respectului faţă de un anumit specific cultural, expresiile de intoleranţă şi ură conţinute în mesajul religios faţă de femei, de evrei sau de alte categorii. Ceea ce-l şi face pe scriitor să se simtă chemat să susţină cu vehemenţă caracterul universal al libertăţii de opinie. Cât despre artă şi literatură, ele nu sunt autarhe, ci legate de societate, de politică, de religie. În ochii dictatorilor care vor să controleze mersul istoriei, ele sunt suspecte, ba chiar primejdioase. Dacă potentaţii au reuşit să anihileze scriitorii primejdioşi, operele lor au traversat nealterate, epoci şi secole. Metamorfozele lui Ovidiu, care azi în ochii unor fanatici partizani ai hipercorectitudinii politice ar fi imorale, au supravieţuit glorios prăbuşirii Imperiului Roman, scrierile lui Osip Mandelstam au înfruntat stalinismul, cele ale lui Federico Garcia Lorca, fascismul spaniol. Exemplele invocate l-au însufleţit pe Salman Rushdie să lanseze şi un apel în favoarea apărării scriitorilor proscrişi de dictaturi şi fanatisme, să susţină dreptul, dacă nu chiar datoria literaturii, de a incomoda spiritele conformiste, mentalităţile retrograde, structurile sociale şi politice anchilozate.

Un nou totalitarism: islamismul

Romanele publicate, intrate unele dintre ele în patrimoniul literaturii universale, chiar dacă cel mai recent intitulat Doi ani,opt luni şi 28 de nopţi nu a cules elogiile criticii, ar face chiar imperioasă acordarea unui Nobel autorului Versetelor Satanice, se putea afla din paginile presei germane, în zilele Târgului de Carte. Nu mai puţin relevantă ar fi fost însă şi menţionarea, în context, a fervorii cu care Rushdie militează împotriva islamismului. În 2006 deja, imediat după aşa-zisul război al caricaturilor lui Mohammed, autorul se situa în fruntea iluştrilor semnatari ai aşa numitului Manifest al celor 12 - Împreună împotriva unui nou totalitarism: islamismul. Publicat iniţial în paginile revistei Charlie Hebd,o textul a fost ulterior reprodus în diverse ziare şi reviste internaţionale. Adresat în urmă cu aproape un deceniu democraţilor din întreaga lume, liber cugetătorilor, pentru ca secolul XXI să poată fi un veac al luminilor şi nu al obscurantismului , manifestul pare azi mai actual ca oricând. Din păcate dovezile nu lipsesc. 12 jurnalişti şi graficieni ai săptămânalului satiric Charlie Hebdo, plăteau cu viaţa la început de ianuarie 2015 la Paris, preţul libertăţii de opinie şi exprimare.

Avem nevoie de mai multă libertate de acum înainte şi nu de mai puţină. Nouă, musulmanilor, ne revine datoria de a respecta şi practica porunca supremă a credinţei noastre: milostenia. Am citat chapeau-ul pateticului şi în acelaşi timp foarte lucidului text semnat de Navid Kermani, în paginile revistei germane Die Zeit. Este riposta dată de un intelectual german, de origine persană şi de confesiune musulmană, barbariei comise din nou în numele Islamului. Prin acţiunile lor, teroriştii islamişti transformă religia în numele căreia îşi săvârşesc fărădelegile, în propria ei caricatură. Rechizitoriul făcut de Kermani fanatismului religios nu trece sub tăcere nici dezastruoasele conflicte generate de islamişti, nici perfida finanţare a acestora de către aşa zişii aliaţi ai Occidentului , precum Arabia Saudită, nici indiferenţa Europei, nici pasivitatea musulmanilor de bună credinţă care se mulţumesc doar să repete că violenţele nu au nimic în comun cu Islamul. Câtă vreme însă teroriştii se revendică de la Islam, Islamul are de-a face cu terorismul, deduce orientalistul, eseistul şi universitarul german a cărui reputaţie a depăşit demult mediile academice. Textul publicat în săptămânalul german are la origine discursul fulminant rostit de Kermani la Köln, în cadrul unei manifestări comemorative dedicate victimelor atentatului împotriva redacţiei revistei Charlie Hebdo, un discurs care se încheie patetic, prin apelul adresat credincioşilor şi necredincioşilor, străini sau autohtoni, albi sau de culoare de a urca din nou pe baricade, spre a apăra cele trei valori fundamentale proclamate de Revoluţia Franceză: libertatea, egalitatea, fraternitatea.

La Frankfurt pe Main, în emoţionantul său discurs de mulţumire pentru Premiul Păcii, Navid Kermani a cerut asistenţei să nu-l aplaude ci să se roage în tăcere împreună, credincioşi, agnostici sau atei, pentru semenii care în Siria şi Irak sunt victime ale terorismului islamist. Un terorism care duce de fapt un război împotriva Islamului însuşi, a subliniat Kermani. Nu mai există o cultură islamică, oricum nu una de rang şi nume.Ce ne zboară pe la urechi şi deaupra capetelor acum sunt dărâmăturile unei enorme implozii. După ce a cerut comunităţii internaţionale să intervină chiar cu mijloace militare spre a pune capăt ororilor comise de Statul Islamic şi regimul lui Assad la porţile Europei, după ce a regretat absenţa unei dezbateri ample asupra cauzelor terorismului şi mişcărilor migratoare, deplângând resemnarea faţă de recrudescenţa unui nou fascism religios, caracterul prea puţin politic uneori, al protestelor faţă de războiul din Orientul Apropiat, menţionând că în aceste împrejurări nefaste, proiectul Europa este un semn de speranţă, un model şi aproape o utopie, laureatul nu a mai putut opri aplauzele asistenţei.

Interferenţele şi coincidenţele nu sunt întotdeauna întâmplătoare. Salman Rushdie a inaugurat Salonul de Carte, Navid Kermani, a încheiat evenimentul. Se cuvine amintită, măcar în treacăt, şi cea mai recentă contribuţie a autorului în materie de dialog interconfesional. Ungläubliches Staunen , O incredibilă mirare este titlul volumului de eseuri filozofice prin care Navid Kermani propune o lectură şi o interpretare admirativcritică a iconografiei creştine prin grila misticii musulmane.

Discursurile şi intervenţiile publice de la Frankfurt ale celor doi intelectuali şi scriitori angajaţi, Salman Rushdie şi Navid Kermani au încadrat dezbaterile şi întâlnirile pe durata Salonului de Carte. Funcţia acestor schimburi de cuvinte şi idei, mai mult decât simbolică sau ordonatoare, a dat expresie unei stări generale de îngrijorare, făcând oportună şi o rediscutare din perspectiva prezentului, a tezelor emise de Samuel Huntignton în controversata sa carte The Clash of Civilizations, publicată în 1996. Aceasta cu atât mai mult cu cât relaţiile occidentului cu Islamul au structurat programatic şi prezenţa Indoneziei ca invitată de onoare la Salonul de Carte de la Frankfurt. Ţara celor 17 000 de insule, numărând peste un sfert de miliard de locuitori, are şi cel mai mare număr de credincioşi musulmani.

Noile războaie

Coliziunea culturilor sau, cu un termen şi mai dramatic, războiul civilizaţiilor, în accepţiunea acreditată de Samuel Huntington, implică existenţa unor Spaţii ale violenţei, Gewalträume, cum de altfel se intitulează şi volumul colectiv de studii coordonat de Jörg Baberowski, pornind de la premiza că războaiele şi situaţiile excepţionale sunt constante ale istoriei omenirii chiar dacă în secolul al XXIlea, ele au un caracter predominant local deşi efectele lor pot fi globale. Profesor la Universitatea Humboldt din Berlin, specializat în istoria Europei de Răsărit, laureat al Premiului Cărţii la Leipzig în 2014, pentru studiul consacrat terorii staliniste, sub titlul Pământ pârjolit, Baberowski trece şi drept copilul teribil al istoriografiei germane, datorită caracterului non conformist al unora din tezele şi opiniile enunţate în mediile academice şi în publicistică. La finalul unui articol apărut în septembrie curent, o mărturisire făcută de Baberowski despre starea lumii şi a Germaniei, confruntată aceasta din urmă cu masivul val de refugiaţi, converge în spirit cu pledoaria lui Salman Rushdie pentru libertatea de exprimare .Vreau să trăiesc într-o societate care nu se abată de la valorile iluminismului, care să ţină piept fanaticilor religioşi (...) Îmi doresc să mi se îngăduie în propria mea ţară să pot spune ce gândesc, fără ca predicatori ageamii la televiziune sau politicieni depăşiţi de evenimente să-mi ţină lecţii de morală, declară istoricul german.

Nu mai puţin incitante sunt părerile şi scrierile colegului său, Herfried Münkler, profesor la aceeşi universitate berlineză. Specializat în istoria conflictelor, autor al unei istorii a primului război mondial, o scriere de referinţă pe plan mondial, Münkler dezvăluie în cea mai recentă carte a sa,intitulată Kriegsplitter. Die Evolution der Gewalt im 20 und 21 Jahrhundert, Războaie fragmentate. Evoluţia violenţei în secolul XX şi XXI, care a făcut senzaţie şi la Frankfurt, cum şi de ce globalizarea finanţelor, a comerţului s-a extins, după 11 septembrie 2001 şi asupra războaielor, a consecinţelor acestora. Linia de demarcaţie între pace şi război nu mai există, crede istoricul german, aşa numitul war of terror deşi nu a fost declarat oficial, se poartă şi azi în fiecare colţ al Terrei, pacea nemaifiind decât o stabilitate precară. Într-o atare situaţie, şi consensul pare a-şi fi pierdut virtuţile stabilizatoare, cedând loc sentimentelor, reacţiilor emoţionale dar şi compasiuni faţă de victime. Eseul publicistei americane Leslie Jamison, intitulat în traducere Testul Empatiei.Despre compasiune şi suferinţele celorlalţi aduce în discuţie, s-a impus atenţiei nu numai prin calitatea analizelor,amintind de textele unei Susan Sontag ci şi prin congruenţa temei cu actuala stare a lumii.

Întâmplător sau nu, dar vădit complementar, suplimentul literar al cotidianului Frankfurter Allgemeine Zeitung, editat cu prilejul salonului de carte,a avut o ciudată iniţiativă. Mai mulţi autori germani şi străini, printre care Peter Handke, Zeruya Schalev, Vladimir Sorokin, John Green, Frederic Beigbeder, au fost invitaţi să scrie câteva rânduri sau pagini despre furie, despre mânie, un sentiment care trece drept un păcat în mai toate religiile lumii. Editorialistul publicaţiei explică motivul acestei provocări: vremile, cu vorba cronicarului, sunt cele care stârnesc reacţii emoţionale într-atât de puternice, încât umorile trebuie imperios articulate tocmai spre a mai face posibil un consens autentic, real. În lumea noastră de azi, crescută pe o istorie cumplită, care reînnoieşte necontenit cercurile mâniei, poate părea naiv să -ţi mai păstrezi credinţa în pofta de viaţă specifică naturii umane. Dar este posibil ca tocmai această credinţă să fie tot ce mai stă în puterile noastre. Este replica dată mâniei, este răspunsul uşor resemnat, formulat de scriitoarea indoneziană Laksmi Pamuntjak, în finalul textului scris la invitaţia adresată de ziarul german.

Literatura între riposte şi provocări

Despre suferinţă şi despre dragoste de viaţă printre şi pe ruinele comunismului îi lasă mereu şi mereu Swetlana Alexijewitch să povestească pe eroii cărţilor sale polifonice, oameni simpli, intelectuali, confesându-şi necazurile şi speranţele în interviuri. Autoarea este laureata din acest an a Nobelului pentru Literatură. În 2013 la Frankfurt pe Main îi fusese decernat Premiul Păcii. După o perioadă petrecută în Occident, Swetlana Alexijewitsch a revenit în patria sa Belarus, convinsă că doar aşa îşi poate continua vocaţia şi menirea. Deşi salutată, decizia membrilor juriului Academiei Suedeze a fost şi ţinta unor obiecţii, articulate de pe poziţiile apărării purităţii genurilor şi speciilor literare. Iris Radisch, una din cele mai influente voci în critica literară germană, consideră că Premiul acordat, chiar dacă i-a determinat pe autocraţii de la Minsk să includă în sfârşit în programele de învăţământ scrierile autoarei până deunăzi ostracizate, creează falsa impresie că poate trece drept literatură orice text care sună bine sau se citeşte cu plăcere. Cu alte cuvinte, reportajele, publicistica, interviurile, prelucrate şi şlefuite, ar urma astfel să treacă drept literatură. Care, în accepţiunea clasică, presupune ca un text, spre a accede la literaritate, trebuie să ofere o nouă perspectivă asupra lumii, să fie marca unei forţe creatoare genuine, să fie produsul imaginaţiei, al fanteziei. În sfârşit, autoarea obiecţiei publicate în săptămânalul Die Zeit, recunoaşte că Juriul Academiei Suedeze este de părere că la ora actuală accepţiunile date conceptului de literatură sunt foarte laxe. Dar în acelaşi timp, ea ţine să precizeze că ingeniozitatea în combinarea unor fragmente de interviuri, arhivarea, stilizarea unor discursuri orale, a unor texte epistolare sau diaristice, cum este cazul proiectului Echolot al lui Walter Kempowski, deşi sunt mărturii ale unei anumite epoci, nu-şi pot revendica un statut literar. Sau, dacă totuşi din varii motive, acestor texte, inclusiv colajelor sau reportajelor, li se aplică eticheta de literatură, atunci toate criteriile teroetice care definesc această categorie trebuie aruncate peste bord. Preferabil ar fi, scrie Iris Radisch la finele glosei, ca jurnalismul să atingă acele clităţi de care să putem fi mândri.

Numai că exact în această toamnă, în discuţie şi pe podiumul de dezbateri la Salonul de Carte de la Frankfurt pe Main s-au situat cărţi şi autori care fie au criticat tocmai defectele jurnalismului, fie au pledat pentru eliberarea literaturii narative din corsetele clasice.

Două vedete literare, Umberto Eco şi Jonathan Franzen, tematizează în romanele lor metehnele jurnalismului. Marele semiotician italian scrie despre mediile tradiţionale.Acţiunea romanului intitulat Cifra Zero se derulează în 1992 în era Berlusconi, când, cu cuvintele lui Eco, jurnalismul era o porcărie şi libertatea presei, o glumă. Romancierul american ia sub lupă jurnalismul în era digitală, conferă internetului atribuţiile unei puteri totalitare a prezentului, asemănătoare cu comunismul, în trecutul nu prea îndepărtat. În original, titlul cărţii lui Jonathan Franzen este Purity, în traducere germană Unschuld, Nevinovat. Supravegherea de către state a propriilor cetăţeni, ca şi a altor ţări, erodează exact transparenţa sistemului şi libertăţile pe care ar trebui să le protejeze. Întrebarea cheie pe care romanul o ridică este cât pot şi cât trebuie să fie de corecţi şi de integri în condiţiile date eroii contemporani ai jurnalismului investigativ.

Suplimentul literar al revistei Der Spiegel , una din puţinele publicaţii care mai practică cu consecvenţă un jurnalism de investigaţie, a tipărit în ajunulTârgului de Carte, în premieră absolută, un discurs festiv al lui Jonathan Franzen susţinut în faţa studenţilor universităţii californiene din Santa Cruz . Intitulat A povesti înseamnă a trăi, textul este un demers sincer şi convingător în favoarea tradiţiei narative a literaturii şi un avertisment faţă de arcanele internetului.

De altfel, Jonathan Franzen însuşi ar practica un realism post-postmodern, având la origine structurile narative ale romanului secolului XIX, consideră cei pregătiţi să supună unor rigori taxonomice dezordinea creativă a unui anumit segment al literaturii contemporane. În aceeaşi categorie ar putea fi inclus şi noul roman al lui Jan Koneffke Sontagskind, Copil cu noroc. Cartea autorului, bine cunoscut şi tradus în România, o ţară despre care se poate afla că o iubeşte, a fost bine primită de critici în această toamnă. Scrierea extinde saga familiei pomerane din cele două romane precedente - O Poveste de neuitat şi Cele şapte vieţi ale lui Felix Kannmacher. Partea finală a trilogiei este aşadar povestea lui Konrad Kannmacher, tatăl lui Felix, dar şi povestea părintelui autorului însuşi. Într-un interviu acordat postului de radio Deutschlandfunk, Jan Koneffke semnala explicit că a recurs la un melanj între autentic, autobiografic şi ficţiune.

A doua tendinţă a romanului contemporan, care poate trece şi drept un nou realism magic, atestă o clară preferinţă a autorilor pentru introducerea ingredientelor fantasticului şi ale ficţiunii în pasta narativă. Nimeni altul decât talentatul scriitor german Daniel Kehlmann aduce în paginile suplimentului literar al revistei Der Spiegel un adevărat elogiu noului roman al lui György Dragomán, Der Scheiterhaufen, Rugul. Născut în România dar emigrat cu familia în Ungaria, autorul plasează acţiunea pe un teren asemănător cu cel din romanul său precedent Regele Alb. Numai că de astă dată, structura celei de-a doua scrieri este mai complexă atât din perspectiva acţiunii cât şi a implicaţiilor morale. În centrul naraţiunii stă familia Emmei, al cărei bunic, un profesor îndrăgit de elevi, ar fi fost turnător în vechiul regim iar bunica şi-ar fi pârât ginerele agenţilor Securităţii. Firele se încurcă în acest univers familial într-atât încât cu greu se mai poate şti cine a fost victimă, cine făptaş. Kehlmann mărturiseşte la finele cronicii sale că scrierea colegului său maghiar este hipnotică, că este dificil de afirmat dacă romanul este un studiu de viaţă în era post totalitară sau dacă este o carte suprarealistă, cu morţi, umbre şi fantome ori nu cumva toate deodată, fără nici o urmă de artificiu sau suprainstrumentare, ceea ce demonstrează măiestria acestui mare povestitor european, György Dragomán.

Este o apreciere care poate viza şi scrierea laureatului din acest an al Premiului German al Cărţii, Frank Witzel. Deja titlul scrierii sale de peste 800 de pagini, ar fi meritat o distincţie specială: Die Erfindung der Rote Armee Fraktion durch einen manisch depressivenTeenager in Sommer 1969. Inventarea Armatei Fracţiunea Roşie de către un tânăr maniaco-depresiv în vara anului 1969. În cursa pentru premiu s-au aflat câteva romane favorite, legate de actualitatea imediată precum criza refugiaţilor, mai puţin însă scrierea mamut a lui Frank Witzel, poet, prozator, ilustrator, compozitor. Dar, pe cât de surprinzătoare a fost decizia juriului, pe atât de persuasive au fost argumentele în favoarea autorului sexagenar: Scrierea lui Frank Witzel este în cel mai bun sens o construcţie romanescă debordantă. Este povestea unui tânăr din landul Hessa, care la cei 13 ani şi jumătate se află în pragul adolescenţei. Evoluţia lui este marcată şi de deşteptarea politică a vechii Republici Federale, care începe să se elibereze din lâncezeala imediat postbelică. Această epocă de transformări este prezentată în episoade disparate, redactate în cele mai diverse forme literare, de la monologul interior trecând prin momentele de acţiune, de la procesul verbal până la tratatul filozofic. Prin amestecul de fantasmagoric şi anecdotic, îndrăzneli formale şi panoramarea unor momente istorice, romanul Inventarea Armatei Fracţiunea Roşie de către un tânăr maniacodepresiv în vara anului 1969 este unic în literatura germană. Frank Witzel evoluează pe terenul încă nesigur al unui realism speculativ. Premiul German al Cărţii răsplăteşte o genială creaţie stilistică, un compendiu hibrid de pop, politică şi paranoia.

Spre a nu intra în detaliile definiţiei conceptului de realism speculativ, împrumutat din filozofie, mă rezum la a recurge la o accepţiune compatibilă cu literatura, uzuală în mass-media: realismul speculativ transformă din noul actul gândirii, al reflexiei, în aventură.

O altă mostră a noilor tendinţe este şi romanul lui Vladimir Sorokin, Telluria, o distopie post-umană, cu componente retro futuriste, un monstru stilistic hibrid, cu 50 de capete – câte capitole numără volumul la a cărui traducere în germană a lucrat o echipă de 8 persoane! Telluria este o Eurasie în mijlocul secolului XXI. După sângeroase războaie cu djihaddiştii, vechea Europă ruinată, s-a destrămat în mici state cu structuri feudale. Cartea nu are structură narativă coerentă, personajele care populează acest univers fantasmagoric, halucinant, sunt extrase din filele cărţilor de istorie, din prezentul imediat dar şi din recuzita genului fantasy. Cât despre Telluria, ea este un stat în masivul Altai, prosper datorită zăcămintelor de tellur, materia primă pentru producţia unor cuie care, înfipte în capetele muritorilor, îi fac fericiţi. Unii cronicari literari stabilesc paralelisme între această scriere a teribilistului Sorokin şi între romanul lui Houellebecq, Supunerea. Firul care susţine această comparaţie este însă foarte subţire, el este tors doar din caierul unei teme obsedante, cu variaţiuni, recurentă până şi în beletristică: un posibil viitor conflict armat între Occident şi Islam. Subiectul se dovedeşte deocamdată inepuizabil.

2084 este titlul romanului scriitorului algerian de limbă franceză Boualem Sansal, laureat în 2011 al Premiului Păcii acordat de Asociţia Librarilor Germani. Cu noul său roman, care nu numai prin titlu trimite la legendara distopie orwelliană 1984, Sansal este unul din candidaţii favoriţi la premiul Goncourt în acest an, decernat prin tradiţie în luna noiembrie. Şi fără această distincţie, romanul îndeplineşte din start deja toate condiţiile celebrităţii, având un considerabil potenţial provocator. Abistan este un nou imperiu, un spaţiu închis, lugubru, teocratic, ivit dintr-un război sfânt. Comisari ai credinţei controlează o populaţie terorizată , forţată să se roage de nouă ori pe zi unei divinităţi necruţătoare. Fabula este mai mult decât transparentă aşa încât insultele unor musulmani fanatici şi chiar ameninţările cu moartea nu au întârziat să se abată asupra lui Sansal. Neobosit şi neânfricat, autorul nu conteneşte în intervenţiile sale publice să atragă atenţia asupra fatalei primejdii de a subestima pericolul islamismului. Este ccea ce şi politologul german de origine egipteană Hamed Abdel Samad avertizează în aceste zile, cu o virulenţă neobişnuită în paginile recentei sale scrieri Mohammed. O răfuială.

O a treia tendinţă în proza contemporană, aşa numita Reality Hunger, foamea de realitate, al cărei manifest semnat de David Shields în 2011 postula, între altele, ştergerea frontierelor între ficţiune şi realitate şi ignorarea diferenţelor între autor, povestitor, personaj şi erou, este grandios ilustrată de ciclul romanesc autobiografic intitulat Min Kamp, Lupta mea. Numărul uriaş de pagini al volumelor în care banala viaţă de zi a autorului, norvegianul Karl Ove Knausgard, se transformă în scriitură, urmând aceleaşi mecanism care funcţionează în reality showurile televizate, nu-i sperie câtuşi de puţin pe cititori. Mai mult decât atât, cărţile au devenit un best seller iar autorul lor, o vedetă. Ciudatul apetit al unor autori pentru consemnarea tale quale a celor mai insignifiante momente ale unei existenţe, s-a manifestat de mai multă vreme şi pe scena literară din Germania, cel mai notoriu exemplu oferindu-l romanele de scandal ale Charlottei Roche, cu o puternică notă autobiografică. Primele două, intitulate sugestiv Zone umede şi Rugăciuni interioare au fost ecranizate. Al treilea roman, lansat cu surle şi trâmbiţe, excesiv mediatizat şi la Salonul de Carte în prezenţa autoarei, se intitulează Fată bună la toate.

Criticii şi teoreticienii literari se întreabă dacă absenţa completă a oricărui stil, dacă transcrierea protocolară a întâmplărilor, a stărilor sufleteşti, consemnarea nevoilor fiziologice, mai pot fi considerate literatură, dacă nu cumva asistăm la naşterea unui nou gen, a unei antiliteraturi. Foamea cu care cititorii devoră aceste scrieri trădează însă existenţa un sindrom de dependenţă ce poate primejdui viitorul literaturii în accepţiunile şi formele ei tradiţionale.

Mai mult decât simple ritualuri

Indonezia, invitată de onoare la Frankfurt, o ţară cu o cotă ridicată de analfabetism, în care literatura cultă nu are rădăcini la fel de puternice precum tradiţiile orale lirice şi narative, şi-a păstrat aura enigmatică, lăsând observatorilor impresia că eforturile de a-i cunoaşte mai bine tradiţiile culturale şi literare rămân încă de făcut. Autorii invitaţi, puţini la număr în raport cu cei peste un sfert de miliard de locuitori ai arhipelagului, dar suficient de îndrăzneţi spre a atrage atenţia că orhideea democraţiei este fragedă pe solul unui trecut sângeros, au întărit prin intervenţiile lor directe şi mediatizate, dominanta politică a ediţiei din această toamnă a Salonului de Carte. Unde prezenţa României a fost structurată într-un program mai compact, bine gândit, mai puţin obişnuit, sub egida Ministerului Culturii, a ICR, cu participarea principalelor edituri din România, cu sprijinul unor parteneri Media, între care şi revista Romania literară. Neobosita editură Pop din Luwigsburg a organizat la stand un ciclu de dezbateri sub genericul Patrie şi nelinişte, Interferenţe literare germanoromâne, Scriitori în căutarea cuvântului. Lui Hans Bergel, scriitorul german originar din România, care în acest an a împlinit venerabila vârstă de 90 de ani, i-a fost consacrat în cadrul acestui ciclu, un palier special, moderat de Horst Samson. Printre scriitorii invitaţi din România s-au aflat Florin Lăzărescu, co-scenaristul filmului Aferim!, câştigător al Ursului de Argint la Berlinală în acest an, Ioan Groşan, Nora Iuga, Ileana Mălăncioiu, Daniel Bănulescu, Alexandru Ecovoiu, avându-i alături ca moderatori pe Ernest Wichner şi Jan Cornelius.

Ca de fiecare dată, Salonul de Carte de la Frankfurt începe înainte de a-şi deschide porţile şi durează şi după ce ele s-au închis, din simplul motiv că multe din titlurile aflate în dezbatere vor trebui neapărat şi citite.O veste bună este că prognozele conform cărora cartea pe suport de hârtie nu va putea ţine piept ofensivei e book au rămas neconfirmate de realitate. Vestea mai puţin îmbucurătoare este că se citeşte ceva mai puţină beletristică decât non fiction. Dar poate aşa trebuie să se întâmple când realitatea depăşeşte din când în când puterea comună de imaginaţie. Ar putea fi acesta încă un motiv pentru care în zilele salonului de carte, politica a fost cea care a dat tonul.