Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronică Literară:
Polemici cordiale de Cosmin Ciotloş

De mult n-am mai întâlnit, în titlul unui volum de versuri, cuvântul moarte. Dacă memoria nu-mi joacă vreo festă, după Mircea Dinescu, cu al său Moartea citeşte ziarul din 1989, nimeni nu s-a mai încumetat să atace, atât de frontal, subiectul. Spun atât de frontal, pentru că, altminteri, poezia ultimelor decenii n-a dus lipsă de atari elanuri sumbre. Dimpotrivă. Riscul pe care şi-l asumă făţiş Robert {erban numindu-şi ultima carte aşa cum şi-o numeşte e, în consecinţă, cu atât mai mare.

Mi-amintesc că într-o cronică nedreaptă, dedicată precedentului volum, Cinema la mine-acasă, Daniel Cristea-Enache îi reproşa autorului o anume uşurinţă, chiar uşurătate, cu totul străină de profunzimea angoasată fără de care criticul nu concepea, pe atunci, poezia. (Nu ştiu dacă între timp şi-a schimbat imperativele, articolul din Observator cultural despre Nimicul lui Mircea Cărtărescu nu m-a lămurit deloc.) Moartea parafină pare să fie răspunsul lui Robert {erban la asemenea pretenţii revolut impresioniste. Oare doar Patriarhul ar trebui să se simtă vizat de ţepii unui asemenea poem scurt?

„lui daniel/ nu-i plac poeziile/ cu Dumnezeu/ spune asta de câteva ori/ la răstimpuri/ şi pe voci diferite// de la masa vecină/ o fată îl priveşte/ cu coada/ ochiului/ şi îşi face cruce/ cu limba” (p. 65)

Nu de dragul picanteriilor literare am insistat asupra acestor chestiuni oarecum de conjunctură. Ci pentru că suflul polemic al lui Robert {erban nu vizează neapărat pe un comentator sau pe altul, ci o întreagă tendinţă, foarte superficială de fapt, de valutare a poeziei contemporane. Adeseori gargara în jurul temelor mari declanşează adevărate furtuni de entuziasm, pe câtă vreme rafinamentul stilistic e taxat semidoct drept manierism. Dar cum să vorbeşti despre aşa ceva în cazul unui autor a cărui principală calitate e francheţea?

Doar pentru că volumul se deschide cu o confesiune care nu disimulează travaliul? Prea puţin! Poemul e realmente frumos: „scot cuvintele/ din poem/ cu îndârjirea cu care/ bunicul scotea cu securea/ bucăţile de lemn/ dintr-un par/ până când îl ascuţea atât de bine/ încât putea să-l înfigă/ dintr-o lovitură/ între coastele mistreţului/ în burta lupului/ a dihorului// scot din poem/ versuri întregi/ şi/ cuvinte/ unul/ după/ altul/ îl pregătesc/ îi fac vârf.” (pp. 5-6)

Ca editor, Robert {erban ştie, poate mai bine decât mulţi dintre noi, cât de importantă e, în poezie, diversitatea. (An de an, la Brumar se publică autori dintre cei mai diferiţi ca ton.) De aici originalitatea inteligentă a tuturor cărţilor sale. Cu greu i-am putea identifica precursori imediaţi sau colegi de formulă. Gustul îl împiedică să fie mimetic şi totodată să aibă urmaşi. Autenticismului de grup el îi opune, nu fără un dram de melancolie, autonomismul.

Elegie în intenţie, cum sunt şi alte poeme, destule, în Moartea parafină, Fapta şi lacrimile dovedeşte în realitate o bună înţelegere a singularului. Ne naştem şi dispărem pe cont propriu. Prietenia, cea mai caldă dintre prietenii chiar, nu poate să nu ţină seama de restricţiile naturale: „de când ai murit/ mă tot gândesc ce să-ţi scriu// indiferent cum aşez vorbele/ Dumnezeu nu-şi mai ia fapta înapoi/ chiar dacă a scăpat câteva picături/ printre capetele noastre aplecate atunci/ semn că i-a părut rău// ştii ce puţini am fost/ o mână/ dar unde să fi încăput toţi cei care ţi-am deschis uşa atâţia ani/ ori cei care te-am rugat/ să mai răreşti ţigările?/ aşa/ palele de vânt au trecut printre noi/ atât de uşor de parcă n-am fi fost acolo defel// e cod portocaliu/ nicolae/ adică soarele s-a apropiat tare şi ne sărută apăsat/ lumânările se aprind singure/ copii de care n-a ştiut nimeni/ înşurubează pe degetele proaspeţilor părinţi/ verighete nounouţ e// e cod portocaliu/ şi când privesc înainte cu mâna streaşină la ochi/ văd cât de greu ne vom strânge/ tot mai greu/ niciodată n-o să fim toţi.” (pp. 29-30)

Urmele acestei atitudini sunt vizibile în fiecare amănunt. Până şi în cele minuscule despre care, convenţional, se spune c-ar ţine de tehnică. (Mă îndoiesc însă, în răspăr cu mulţi, că poezia poate exista fără un pic de tehnică.) Sunt nevoit să citez din nou, pentru că asemenea efecte pur şi simplu nu se pot povesti. Mare atenţie în special la ultimele versuri, în care unicitatea e de două ori subliniată:

„inima mea e o ciocănitoare flămândă// îi înţeleg pe cei care vor s-o uşuie/ pe cei care-i aruncă/ din pungi sau de prin buzunare// când ajung în dreptul meu/ copiii îşi deschid braţele/ şi se prefac imediat că zboară/ de parcă-s nebuni/ uuuuuuuhuuuuu/ cei mai mici/ îl invocă pe un anumit Udi/ care apoi îi posedă minute în şir/ ca un necurat/ zilele mele/ nu trec una după alta,/ ci una prin alta/ ca vreascurile cu care o pasăre/ încercă să-şi facă un cuib” (pp. 14-15)

Dacă moartea însăşi e parafină, poezia din volum e la rândul ei măcar extrem de fină. Nu disperarea convulsivă, nu tragedia frustă, nici lamentaţia urgentă nu ocupă prim planul acestui volum, ci un aer difuz de nelinişte dată de sentimentul, încă foarte îndepărtat, al sfârşitului. Sinceritatea şi adecvarea, confienţa şi naturaleţea sunt depline. Din punctul acesta de vedere, un alt merit al lui Robert {erban e că nu fură la finiş (sunt atâţia alţii care o fac!): „deseori mă bucur de lucruri atât de neînsemnate/ încât mă suspectez/ că nu prea ştiu ce vreau de la viaţă// sunt la jumătatea ei/ şi îmi place să cred/ că ce văd departe departe departe departe/ măruntă/ ca o jucărioară de un leu/ e propria mea moarte.” (p. 80)

Orice formă de iluzionare emoţională a cititorului e exclusă. {i, odată cu ea, orice formă de crizism existenţial. Micile artificii asupra cărora am stăruit mai sus au rol de antifonare: datorită lor poemele ample nu sună aproape niciodată a gol. Când nuanţele sunt multiple, simpla lor alăturare devine memorabilă. Robert {erban nu-i, categoric, un psihologist (îl comparam cândva cu Dan Sociu, care, da, este), ceea ce nu înseamnă că nu se poate plia pe ansele subtile ale conştiinţei.

Scenariile cumplite care nu se împlinesc provoacă, parcă dinadins, alte scenarii, cu nimic mai luminoase decât primele:

„nu bătrâneţea mă sperie/ nici ochii care o să se caşte/ în tălpile pantofilor târâiţi spre farmacii şi spitale/ nici paharul cu apă din care dinţii/ o să-mi rânjească în fiecare dimineaţă// mi-e teamă că o să-mi placă berea/ că o să merg la meciuri de fotbal/ unde-o să-njur în gura mare de toţi dumnezeii/ că o să spun poveşti din armată/ mamelor şi copiilor ce se plimbă prin parcuri în pace/ mi-e teamă că o să ascult muzică populară la maximum/ şi-o să-mi vină să cânt să joc şi să chiuiesc// nu bătrâneţea mă sperie/ ci temerile astea/ ce se vor transforma în dovezi clare/ că voi fi un bărbat încă bine şi încă-n putere.” (p. 78)

Deznodământul e acelaşi oricum, iar spontaneitatea lui e sensibil mai dureroasă decât parcursul previzibil.

O poezie în mod evident admirabilă.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara