Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Dans:
Polemici Cordiale de Liana Tugearu

În luna martie 2006, Centrul Naţional al Dansului - Bucureşti a lansat un program de creaţie experimentală, CorpoRealităţi. în prima etapă a acestui program, intitulată Contaminări, au fost invitaţi un grup de scriitori, artişti vizuali şi jurnalişti, care au avut acces la toate proiectele care se desfăşurau în Centru - ateliere, repetiţii, cursuri, spectacole - iar la sfârşitul etapei, participanţii au fost invitaţi să formuleze un "răspuns" la experienţa avută. Răspusurile au fost, cum era de aşteptat, cât se poate de diferite: unele exprimate în cuvinte altele în imagini, unele legate direct de cele văzute altele transformând experienţa trăită într-un pretext pentru exprimarea unui univers propriu.

Pentru cronicarul de dans, un prim punct de interes al acestui demers îl constituie "mărturisirile" făcute cu acest prilej, de unii dintre dansatorii şi coregrafii de dans contemporan, unora dintre invitaţi, deoarece am fost astfel introduşi în mentalul acestor creatori. Şi felul lor de a gândi ridică o serie de probleme privind creaţia, care transpar în modul de lucru şi în ceea ce ne oferă ca operă coregrafică, aşa cum s-a putut vedea şi în recenta premieră, 100% Dans, prezentată la Centrul Naţional al Dansului - Bucureşti, la mijlocul lunii septembrie.

Cele mai multe "mărturii" le-am cules din "răspunsul" dat de scriitoarea Simona Popescu, coparticipantă la experimentul CorpoRealităţi, iar pe altele le ştiam din declaraţii anterioare ale tinerilor coregrafi şi dansatori.

Printre cele mai şocante atitudini ale acestora este aceea că, de o bună bucată de vreme, dansatorii de dans contemporan, în mod paradoxal, au refuzat să se mai exprime prin dans. Astfel, Mihai Mihalcea vorbea nu de mult despre "Refuzul propriu temporar de a mă mişca, în absenţa unui răspuns mulţumitor la întrebările pe care le am despre mişcare", iar Manuel Pelmuş, arăta, în acelaşi spirit, o "neîncredere totală, paralizantă, în mijloacele mele", precum şi nevoia pe care o resimte de "scuturare de reflexele... dansante". în acest context, unele comparaţii cu alte domenii artistice ar putea aduce o oarecare limpezire a ideilor. Ne putem astfel întreba ce s-ar face un violonist care s-ar scutura de reflexele... muzicale? Ar fi nevoit să renunţe la arcuş şi să se îndrepte, eventual, către o altă direcţie de exprimare.

E dreptul celor doi artişti mai sus citaţi şi al oricui altcuiva din sfera dansului să aibă astfel de momente de derută, de întrebări, de scormonire a adâncurilor din ei înşişi şi de investigare a mijloacelor de exprimare, cercetându-le spre a vedea în ce măsură ele le pot pune în valoare ceea ce gândesc, ceea ce concep. Dacă ne aplecăm asupra biografiei oricărui artist, din oricare domeniu al artei, va fi greu să găsim vreunul care să nu fi trecut prin stări de nesiguranţă, de luptă cu sine şi cu mijloacele sale, în încercarea de a contura şi de a scoate la iveală forma (muzicală, literară, plastică, dansată) care mijea undeva în străfunduri. Dar nu au reuşit să pătrundă în lumea artei, şi să rămână acolo, decât cei care au reuşit să depăşească această etapă.

Un alt lucru relevat în "răspunsul" Simonei Popescu este faptul că tinerii dansatori şi coregrafi "vor să scape de corpul dresat, corpul ornament". Pentru ei, deci, cultivarea corpului este egală cu un dresaj. Oare pictorii, sculptorii, muzicienii (pianişti, violonişti etc.) ar putea considera că modelarea răbdătoare, exersarea continuă, care te pune în formă şi te face apt ca atunci când vii în contact cu o idee să îi poţi răspunde corespunzător, ar putea fi socotită dresaj? în caz că ar răspunde da, atunci ar deveni evident că acea modelare, acea exersare, chiar dacă este numită de unii dresaj, este necesară. La fel şi în cazul dansatorilor. Corpul ca atare este prea puţin maleabil. El trebuie modelat şi antrenat continuu. Muşchii, tendoanele trebuie să devină elastice şi, în acest fel, corpul să fie capabil să exprime tot ceea ce un creator doreşte să spună prin intermediul lui.

De fapt, toţi aceşti dansatori de dans contemporan se luptă, din greu, cu formele fixe ale dansului clasic, fără să îşi poată da seama, în înverşunarea lor, că aceste forme pot fi seci uneori, dar alteori înaripate, în funcţie de cel care se slujeşte de ele, după cum este capabil să le folosească, doar în linia lor sau şi în spiritul lor.

Dar cine poate opri astăzi un coregraf să folosească alte forme de dans decât cele clasice, adică să facă pe cont propriu ceea ce se face în dans de peste o sută de ani, începând de la Isadora Duncan şi Loie Fuller, să zicem, şi până la Preljocaj sau Gallotta, spre exemplu. Oricine poate căuta "forma ce exprimă adevărul" său. Dar ceea ce este scandalos pentru un slujitor al Terpsichorei este neîncrederea în orice formă de expresie de dans. Or, Mihai Mihalcea şi Manuel Pelmuş au dovedit prin unele lucrări anterioare că sunt artişti de valoare, atât conceptual cât şi interpretativ, şi de aceea sperăm, şi pentru ei şi pentru dansul contemporan românesc, că vor reuşi să depăşească actualul moment de criză.

O altă erezie lansată cu ceva timp în urmă de Eduard Gabia, în cadrul unei întâlniri de la Centrul Naţional al Dansului - Bucureşti, la care am participat, a fost aceea că, de fapt, orice mişcare este dans. Orice mişcare poate inspira dansul, dar aceasta este altceva. Să ne întrebăm însă, apelând din nou la altă zonă artistică, dacă un scriitor ar putea considera că orice text de pe un petic de hârtie este literatură? Desigur că nu. Mai mult chiar, nici măcar tot ceea ce se doreşte a fi literatură autentică nu reuşeşte întotdeauna să se încadreze în spaţiul aparent larg, dar cu exigenţe specifice, al literaturii. Dar, pe această idee, că orice mişcare este dans, au mers cei care au propus şi au pus în pagină proiectul 100% Dans, conceput de Maria Baroncea şi Eduard Gabia şi "coregrafiat şi interpretat" de paisprezece interpreţi, profesionişti sau amatori. De fapt, în acest caz există o alunecare evidentă de la sensul real al noţiunilor de coregraf şi interpret, pe care nu le mai acoperă, căci cei paisprezece dansatori au ocupat un spaţiu central al sălii, sub o lumină difuză de intensitate diferite şi, pe o suită de melodii de dans care se pot auzi oricând în cluburi şi discoteci, s-au mişcat fiecare cum le-a venit a o face. Eduard Gabia spune, în programul de sală, că aceasta ar fi "forma cea mai pură de dans care există la această oră în lumea contemporană".

Mai întâi m-am bucurat că tinerii coregrafi, care doresc (ca toate noile generaţii, din toate timpurile) să revoluţioneze arta, s-au reîntors la dans. Apoi am urmărit cu interes mişcările unora şi altora, preţ de vreo zece minute. Dar după treizeci, patruzeci, cincizeci de minute, interesul a scăzut treptat, vertiginos.

Dar ce anume mi-a reţinut privirea? în principal, mişcările spontane, fireşte ale Mariei Baroncea, care are ca dat natural o plastică personală de figurină de porţelan, cu mişcări delicate, mărunte, uşor ondulate. Dar nu eu am obosit privind-o, ci dansatoarea se dovedea din când în când obosită creativ, când trebuia să îşi reia mişcările, pe diferite ritmuri ale melodiilor puse de Ion Dumitrescu, în calitate de DJ, dansator care la rându-i se mişca în timp ce-şi punea la lucru instrumentarul muzical. L-am mai urmărit apoi pe Florin Fieroiu, ale cărui mişcări trădau coregraful obişnuit să gândească pe muzică, dar al cărui corp neantrenat corespunzător nu mai avea puterea de expresie de altădată. Doamne, şi ce valoare plastică avea mişcarea acestui dansator şi coregraf, nu cu mulţi ani în urmă! Dar "dresajul" zilnic lipsind probabil... Noroc că Florin Fieroiu se dovedeşte, în continuare, un bun coregraf. Despre asta însă altădată. Mi-a mai căzut apoi privirea pe mişcările mai ample ale lui Carmen Coţofană şi pe cele fluide desenate de silueta filiformă a Mihaelei Dancs.

Am mai remarcat, în continuare, că unii dansatori nu lăsau mişcarea să se ivească spontan ci o dirijau ei, dar nefiind coregrafi cu experienţă se simţea lipsa de naturaleţe a acesteia, în timp ce alţii se abandonau sincer mişcării, dar ea nu spunea nimic, pentru că plastica lor era sublimă, dar lipsea cu desăvârşire. Oricine poate dansa pentru propria sa bucurie, dar nu oricine poate aduce bucurie în ochii unui privitor, dacă nu are datele naturale necesare, potenţate şi de un studiu adecvat şi permanent.

Şi, în final, să ajungem şi la titlul spectacolului: 100% Dans. Oare acesta să fie DANSUL, Arta dansului, capabilă să ne transmită idei, să ne trezească tot felul de trăiri, adică o artă care are ceva de spus?