Poemul tău, o Doamne Dumnezeule,

ridică cutremurătoare semne de întrebare.
De aceea iţi scriu, cu încetinita anvergură a
unui tanc pe şenile,
dar va veni vremea ca
mintea fanatică să îţi ia la scărmănat totul
în materie de percepţie a exasperării.

Până atunci prinde negustoritul
curaj sub lupă,
forţează norocul
după un plan strict,
plin de consistenţă şi mister,
în ţinutul în care datoriile se plătesc
întotdeauna doar de Înger
şi scoate pe nări dintr-o dată,
la prima întalnire cu poemul,
foarte mult fum în stare perfectă
pe sub cearcănele umplute cu plictiseală ale ploii.
Apoi, dintr-un inevitabil hohot de râs,
ca un dar special al maşinăriei binelui,
să te umfli în penele pocăinţei
după regulile de fier ale
asfinţitului.

Rafinamentele sunt nemiloase

Îţi arată colţii de
neocolit pe
supremele nisipuri mişcătoare
într-un ochi de aur fără întoarcere.
Ţinut cu carne de tun proaspătă în braţe
noul sens al poemului halou de sub pernă.

După ridicarea cortinei

dintr-odată apare forţa misterioasă a
dezrădăcinării care creează iluzia de viaţă.

Melancolia are ura crăpată pe la colţuri, adamică, şi
puterea de acţiune necruţătoare
în singurul text în care ţi se configurează
eboşa uitării
la picioarele fără măsură ale nimănui.
Aşa îţi cresc într-o clipă din cer
rădăcinile cuvioase
în timp ce Tu
începi să stăpâneşti pofta de execuţie
a poeziei (coliviei?) mofturoase.
Un adevărat vuiet
cu cele mai mari dorinţe de atins / de neatins?
O ultimă, cât mai netulbure, ispravă.

Omul din tine nu contează.

Macho ipocrit, tiranic, crepuscular,

puterea îţi stă doar in conspiraţie cu
licuricii din subordine.
De ce te laşi furat de sentimente ciudate şi
îţi scrii poemul – un mutant muc şi sfârc –
pe spatele gârbovit al nimicului
tot mai apăsător
cu ultimele suflări ale umilinţei?

Fracturează-ţi haosul pentru a visa

un pas de referinţă în poem,
cu un superbolid creat la comandă,
cu o piază rea lipită monden de corp
undeva, singură, pe săturate, la o margine.

Numai aşa
poţi merge mai departe iniţiat în
nerăscumpăratul ţinut cu stihii mute,
luat cu asalt de vocea înglodată-n alte voci, uriaşe,
în timp ce
tristeţea este decupată de către Înger cu linii clare
pentru a da iama necenzurată cu trei
cristale in braţe
pe sub tălpile stil rock ale
pomului de sărbătoare.

Oare poezia

favorizează pe cineva până-n unghii
cu groaza absolută de tot ce arată
bătrân?
Rămâi un copil care face fapte rele până la capăt.
Neîndemnat de nimeni şi neplătit,
fără să-ţi pese, totul se află înăuntrul tău de-a dura.