Impuls imoral

Indiciu al unei oboseli în tot, la capăt de
drum
și al unui început de decadență, cu ceva
zahăr… Nu se risipesc nicicum îngrijorările,
stau claie
peste grămadă în aer, ridicate
până în plafonul nourilor: mă înnegurează,
le respir
pe rând, mă feresc de picăturile lor
acide – tu le vezi? Le guști? Te ard? Uită-le
regrupate
după copacul acela mov… Surâde
cu amărăciune, își pune capul pe umărul
lui. În parcul
Cișmigiu, venită să moară – fără
să fi avertizat de asta pe cineva. Ține un
cuțit în dreptul
inimii, trebuie doar să-l apese brusc,
deocamdată se simte bine. Mă rog,
acceptabil. A încercat
și ieri figura asta, dar tot așa, n-a avut chef
să-i
facă pe plac impulsului
imoral,
dinlăuntru. După îndelungi ascultări. „Am
văzut
că și aceasta este zădărnicie, chin
și întristare a minții” – plus că n-am terminat
de citit
cărțile din bibliotecă, se scuză.


Printre stele

Mii de musculițe: acolo nu! Ne mutăm
cearceaful, în
care ținem resturile – că asta suntem,
numai resturi. Bate fetița peste poponeț. Că
unde se uită?
Să nu mai mănânci de jos! Mă
uitam după aeroplan. Fetița întinde mâna
și mai ia
o bucată de rahat,
împiedicată, dată prin nisip, printre stele.
Mi-a stat ceasul pe canicula asta. Și mă
doare! E un mod
precis de prăbușire… Se răsucesc:
în ceruri – cu burta în sus. N-a fost rău la
mare,
dar de ce a durat atât? Mult, puțin?
Nimic nu mai e cum a fost. Și-au
perfecționat toți caznele,
să devină conștienți de ei înșiși… Dar e
plăcut,
miroase a cafea pe aici, e discotecă,
e ora când începe bum-bum și când la știri
se anunță
că se apropie de Litoral boala limbii
albastre, te sărut, al tău.


Motiv de întristare

Am venit la tine cu un vas cu pomadă
prețioasă. De ce-ți ții ascunsă
locuința?
Îmi răsucești cuțitul în ghemul de nervi din
abdomen,
am pierdut și ultima ta
reprezentație de circ: sufăr ca un câine,
îndrăgostit, tu
nu faci decât să te repeți. Îți mai
amintești de lumea în care trăiești, scoasă
din cărți?
Privești
lung la găurile din mal, din mers, e la mijloc
un ritual sexual când intră
și ies păsările din ele? De fapt, tu te
depărtezi, nu
te apropii de mine, cum credeam,
ai un anume fel de a fi, care mă îngroapă de
viu, fie
și în malul acela… Un adevărat regres.
Te pierd încetul cu
încetul, știu, îmbătrânesc mai repede decât
vreau – ce
caut în mașina ta de circ?
Lucrurile se precipită, sunt o pată de
culoare în
această schimbare de înfățișare,
mâine n-o să te mai recunosc… Și? Nimic.
Va fi
și acesta un motiv de întristare.


Rar sus

Nervi, rar sus, îi vine să moară, s-a săturat,
nici
o ieșire, însingurare: fals duh, fals
spirit, nici un conținut, doar înstrăinare. Rar
sus, fals…
I s-a făcut iar milă. Mila lui nu are margini
acum. Că nu când, și nici pentru ce, nici
cine și pe care,
ci dacă se poate. Neîmpotrivit la
rău, pus la punct, nici o profunzime, aceeași
veche ordine.
„Aș vrea”, scrie și continuă – „Cosmos”. Nu.
Nu sunt cu nimeni. … N-ar
trebui să te provoci? Slabe speranțe. Numai
anomalii,
abateri, excepții. „Morții nu
sunt chiar morți, ci doar trecuți în alt
plan”…
Are răfuielile lui. Arde de nerăbdare, nu-și
vede măsura,
„mizerie”? Ba tocmai, că o vede…
Neliniștile lasă urme, se consideră inutil,
exclus,
lipsit de orice autoritate pe mai departe.
N-ar trebui să-și lămurească problema? A
intrat într-un
cerc de cultură, nu și-a ascuns niciodată
ideile, strâmbe, drepte,
ridică din umeri: și la ce i-a folosit? La nimic.
A mers
înainte la întâmplare, toate au trecut
degeaba.
Chiar degeaba? Suferă și bombăne,
a obosit într-atât? Sau e altceva la mijloc: o
obișnuință
prea lungă, un temperament stins…
Deschide fereastra, controlează să nu fie
praf pe biroul
la care scrie. Vremea ta încă n-a sosit,
aude: e
înconjurat de o lumină puternică,
orbitoare, își simte
paralizată o mână, are impresia
cât se poate de clară a unei descărcări
electrice, rămâne
fără reflexe – afară se mișcau ramurile, în
gură avea un gust metalic, amar, gata,
a plecat? N-ar trebui
să se întoarcă imediat? Unde era? Era
răcoare și mirosea a aer curat, cu un parfum
plăcut, ușor
înțepător. Pericole sunt peste tot, nu?
Trebuie
să învețe să fie prudent…
Lăsat la voia întâmplării, urmare a
gândurilor lui intense – care erau cele de
dinainte? Că
a fost prea îngreuiat, îndeajuns
să i se tulbure sufletul. N-are cine să-l
mângâie…
Nervi, rar sus, îi vine să moară, s-a săturat.


Deșănțat

Stă în cap, se dă cu capul de pereți, se bate
cu pumnii în cap – săracul,
ce-o fi pățit? E deja deșănțat… Cum adică,
nu te recunoști?
Tu ești! Ești împotriva ta, ești în plin
război… Vai de capul tău. Tot timpul îți
plângi de milă,
ai ceva de împărțit cu tine însuți.
Îl ațintește cu privirea, rece. Nu-ți dai
seama? Nu mai
vreau nimic de la nimeni, nu mă
mai pot motiva să continui – ce să fac? Să
mă uit
la mine cum mă duc și mă tot duc și cum
mi se stafidește creierul? Sunt singur, izolat,
al nimănui,
dacă mă prăbușesc pe stradă, nici câinii
vagabonzi nu se uită la mine.
A răsturnat scaunul celui ce vindea
porumbei. Vrei
să mă iei și la bătaie acum?
Altădată să mă lași în pace. Bă, tâmpitule,
lucrurile
acestea care ți se întâmplă
trebuie să ți se întâmple, de ce te
înspăimântă?


La sfârșitul istoriei

Rugina cuielor, scursă pe scândurile
gardului, apoi
un cățel cafeniu care trece prin fața
geamului cârciumii, fără să te bage în
seamă, masa
murdară, la care bei, nu vezi fumul
hornului de la crematoriu,
cât muntele – în perioada de împerechere,
deasupra capului
cu un nour compact de zăpadă venit
dinspre
Ceahlău… Îi arată iar cabana din zare,
acoperită cu șindrilă
nouă, unde țurțurii, groși de trei degete, au
fost
rupți unul câte unul de la streșini
și înfipți, ieri, ei, în inimă. Înfipți de către
omul
cavernelor. Își aduce aminte că el
avea ceva împotrivă, dar nu mai știe exact
ce. La
sfârșitul istoriei…
Pici de somn. Șipcile gardului își acoperă
găurile nodurilor, rușinoase – ele ar putea
să întregească
o biserică pentru tine, la care să vin să mă
închin. Lasă-te în voia visului, sfâșie vălul
morții…