lumină cu vene aurii şi groasă ca funia,
pe cînd stăteam pe olteţului n-ai venit
şi nici în pantelimon nu m-ai vizitat vreodată,
deşi te-am aşteptat acolo şapte ani.

ai apărut acum, în 2007, în strada prevederii.
dar eşti tu oare cea la care am rîvnit atîta?
atîrni din tavan groasă ca funia
şi cu o buclă la capăt, dar nu cobori
atît de jos încît să te pot ajunge de pe duşumea.
ce mă fac, gălbioaro, că n-am scaun să urc
să-ţi încerc metalul şi împletitura?

o soră a ta luminează strada ziua-ntreagă
şi pînă pe la patru după-amiaza li se dă tuturor,
chiar şi acum cînd decembrie e pe sfîrşite.
însă tu nu ieşi în stradă şi nu apui
odată cu soarele. dar ce, parcă eu ies?

cum să ies cînd tu vii după atîţia ani?
nu, mai bine stau cu tine,
zgribulit în pat, dar cu tine deasupra.

da, da, clatină-te şi alintă-te
şi nu coborî mai jos ăstea două-trei zile
cît sînt liber de anul nou. mîine
o să-ncerc s-ajung la tine de pe pat.
dar numai după ce mă bărbieresc şi mă fac frumos.

pssst! bat colindători la uşă, dar
nu vreau să te vadă. aşa că
n-o să descui. însă mîine nu va mai
bate nimeni. mîine, după ce
mă bărbieresc şi mă fac frumos,
mă ridic din pat pe vîrfuri
şi ne-ntîlnim acolo. în sfîrşit.

bucla ta blondă, încheiată cu un nod
cît toate zilele, se va-ntuneca puţin,
pentru că trupu-i plin de zemuri sumbre,
dar tu eşti lumină, ce dumnezeu,
odată ce-o să-l înfăşori ca lumea,
toate lichidele din el se vor aprinde
ca becurile de pe bradul de crăciun din piaţa unirii.

ce zici? să las crăpată puţin uşa, să ne vadă
tot blocul? tot cartierul? tot oraşul?
sigur că da. sigur că da. sigur că da.


la naştere sîntem ca nişte farfurii întinse, în supa cărora plutesc pîlpîitoare o mie şi una de simţuri, iar printre ele simţul stelar.
nu durează însă mult pînă cînd, sub tirania surîsului părintesc, farfuria începe să-şi adune aripile deasupra şi peste simţurile nepămîntene se aşterne umbra.

pentru că nu dezvoltăm pentru ele organe le pierdem şi primul care se stinge e simţul stelar, cel mai fragil dintre toate.
da, farfuria s-a închis acum ca un chiup dintre cele ce-n vechime se aflau la mare căutare.

şi apoi vine vorbirea cu marile ei limitări şi chiupul îşi strînge şi mai mult gura şi pe la zece ani sîntem deja închişi sus ca nişte ploşti, în timp ce fundul s-a adîncit şi zeul consumului pompează în el toate cele trebuincioase ca să nu putem pleca vreodată de pe-acest pămînt.


întunericul e doar o neputinţă a ochiului, nu a luminii.
în treizeci de ore, dacă laşi storurile şi rămîi în pat,
ai să începi să vezi chiar petice de nevăzut.

să nu te aştepţi însă la revelaţii, cel mai adesea
ele vin doar cu anii sau nu vin deloc,
dar stăruieşte asupra a ceea ce poţi întrezări cînd nu vezi.
vor fi lucruri pe care altminteri nu le vei mai vedea,
ori văzîndu-le-n lumină nu ai să le recunoşti.

poate că încă nu vezi ce văd eu. poate
nici eu nu văd ce vezi tu.
important este însă că nu mai vezi ce vezi
şi că vezi deja ce nu vezi.

sînt îngrijorat doar de dealurile
ostenite din vărai:
o mai creşte pe ele inul?
sau oamenii din vale au pierit cu toţii?


păi vezi? vinovăţia e doar o problemă de carne.
marea carne nu pricepe şi nu iartă carnea mică.
dar în afară de coaja cărnii,
pe care n-o pot jupui seara, la culcare,
pentru că a doua zi cu pielea merg la serviciu
şi tot cu ea dovedesc că sînt de-al lor,
în rest, totul, totul ne desparte.

în cele trei ceasuri dintre opt şi unsprezece noaptea,
redevin complet închis, complet străin,
complet bolnav. un bolnav pe care însă dimineaţa
îl găseşte complet sănătos şi gata să iasă
în lume din nou.

cum ziceam, vinovăţia e o problemă de carne.


dumnezeule, e deja nouă dimineaţa şi e mîine.
pe o cărare îngustă, prin zăpada căzută aseară,
mă căznesc să ajung la şosea.

vă daţi seama? dacă nu s-ar fi aşternut zăpada asta,
cărarea n-ar mai fi existat.

dar pînă la urmă ia să nu mă mai mir eu prosteşte:
istoria e poezia învingătorilor,
iar poezia istoria celor învinşi.


în timp ce hoinăreai încoace şi încolo prin oraş,
m-am întrebat: cum oare poţi umbla în-
coace şi încolo prin oraş fără un ban în buzunar?
cum te poţi duce de la universitate la romană
fără să intri în vreun magazin, ceva? şi în plus

să nu bage nimeni de seamă că eşti chiar tu?
păi să ne oprim puţin lîngă muzeul literaturii
şi să faci bine să-mi dai şi mie binecuvîntarea.
şi să n-o iei apoi spre gară că e aglomeraţie mare.

mai bine coteşte-o la stînga, către
ministerul industriilor, poate-o să
dai şi de alţii ca tine.
hai, că mă grăbesc: îmi dai sau nu-mi dai?

nu?! atunci urcă pe calea victoriei, că e
lumină mai multă. pe care n-o plăteşti tu.
şi nu mai veni la anul, pentru că
nu mai e loc nici măcar pentru noi.

copilul nostru se pregăteşte de război,
deşi la noi e pace de şaizeci de ani.
şi-a pus pe cap o cască cît toate zilele
şi-n picioare nişte şenile, nu alta.

în timp ce măsoară camera cu paşi rari,
caută spre noi ca spre doi străini.
n-are nevoie de armă ca să ne dăm seama
că înăuntrul lui războiul a şi început.

e doar un copil şi se joacă, spui tu.
dar dac-ai vedea cum te fulgeră de sub cască,
n-ai mai zice aşa.
parcă seara, cînd tropăie spre culcare,
ar mărşălui deja printre tranşee.

atît de mic şi să viseze
la un lucru atît de mare? oho! ohoho!
păi noaptea, acolo, sub plapumă,
ce crezi că tot repetă pîn-adoarme?
vă urăsc, vă urăsc, vă urăsc,
pe voi şi pacea voastră îngălată
în care colcăiţi de şaizeci de ani.

iar dacă-i vei spune că nu mai sînt
ţări de cucerit pe lumea asta,
îţi va rîde-n nas şi-ţi va răspunde:
dar voi chiar nu vă uitaţi la televizor?
chiar nu vedeţi că războaiele
încep acum în bucătărie
şi tot acolo sfîrşesc, bieţi neghiobi?

lui emil brumaru

du-te în afumătoare, printre cărnuri desfrînate,
care pufăie ca nişte beizadele la taifas.
trage de şoric slănina cu pulpanele ei late
şi trezeşte caltaboşul pus la adormit de-un ceas.

nu te da însă la maţul încă roşu de plăceri,
nici la gureşa băşică atîrnată abia ieri,
treci grăbit de frica lenei de clevetitoarea chişcă,
pînă vezi că universul cărnurilor nu mai mişcă.

acolo,-n adînc de lume, unde n-ai fi zis că este
nici mişcare, nici lumină, nici fiinţă de vreun fel,
vei gusta din carnea albă a unei făpturi celeste,
şi licornă, dar şi vită, porc şi deopotrivă miel.

deci acolo te opreşte, stai şi cugetă ani buni.
lasă pe-alţii să ia carnea. tu înfulecă minuni.