Interesul de a fi răsculat

Vreau să te ţin mine
să te învăţ pe de rost
cum ţi-am învăţat inima să bată
şi ochiul să înghită întunericul
ca pe săbii
vreau să mă ţii mine
cum îţi porţi în memorie
adresa şi identitatea
să nu te rătăceşti de tine
când alţii te caută

lasă-mă să te port în mine
ca un hamal
îngreunat de sacii
pe care-i descarcă
din vapoarele lumii

lasă-mă să te port
cum mai poartă
lumina acest asfinţit
ca un steag aplecat
dar nu cucerit

Există în noi
o înfrângere
de care nu ne putem dezice
cum există în noi
o victorie
pe care o ţinem vie
pentru zilele negre.

Vorbesc cu mine. Nimeni nu mă aude. Vorbesc cu tine.
Nimeni nu-mi răspunde. Vorbesc în deşert. Dumnezeu mai ştie ce spun

Aleluia! Aleluia! Aleluia! 

Eu sunt Eu.
Vorbesc cu mine
şi nimeni din mine nu mă aude
Nici măcar Eu nu mă aud.

Aleluia! Aleluia! Aleluia!

Vorbesc cu tine
şi nimeni din tine nu-mi răspunde
Nici măcar Tu nu-mi răspunzi!

Aleluia! Aleluia! Aleluia!

Vorbesc în deşert.
Doar Dumnezeu mai ştie ce spun
când eu nu aud şi tu nu-mi răspunzi

Doar El mă mai ţine minte
doar El mă mai ia în seamă
chiar şi cu această tăcere
profundă şi gravă
din care ajunge la mine
doar

Aleluia! Aleluia! Aleluia!

Tablou fără pânză

Ochi peste ochi
mână peste mână
geană peste geană
noapte pusă peste zi
cuvânt pus peste tăcere
inimă peste durere

dungă neagră, dungă albă
talpă pusă peste ape
sar de sub cămeşi de noapte
şoapte, şoapte, şoapte, şoapte
trup privit mergând din spate

şi în faţă un model
goliciunea unei clipe
cât să scoată din lumină
voluptăţile risipei
fără pânză, un tablou
ramă-nchisă şi decisă
să nu lase să pătrundă
nici să iasă taina scrisă

Ana, poveste de dragoste

Numele tău încape în poemul acesta
cum televizorul a încăput în cutia lui originală
atunci când am fost nevoiţi
să-l ducem la reparat, nemaiavând sonor

nu acelaşi lucru s-a întâmplat cu tine
pentru că eu te-am pus în acest poem
(în care ai intrat „la fix”)
dar nu pentru că ţi-a dispărut sonorul
ci doar pentru că
tăcerile noastre s-au împrietenit într-atât...

am scos poemul acesta din mine
şi l-am pus în calea noastră
cum ne-a mai ieşit în drum remiza aceea
pe când fugeam de ploaia de vară
care ne-a prins înlănţuiţi şi fără apărare

poemul acesta
ne-a adăpostit povestea de dragoste
(ieşită cu noi la plimbare)
ajunsă astăzi să o purtăm împreună
cum mai purtăm unul altuia fotografia
în portofele gemene, rufoase şi descusute
pe care doar memoria le mai ţine în viaţă
alături de însemnele trecute prin templul acela
din oraşul interzis

există, pe întinderea poemului
colţul viran în care am decis
să punem o bancă
pentru toate privirile rămase în picioare
cu gura căscată
dorind să asculte
tumultuoasa poveste de dragoste

Ana, poveste de dragoste.

Voalul negru

A trecut pe lângă mine
chipul tău ascuns sub voalul negru
a trecut noaptea acoperită de ceaţă

a trecut mâna mea peste geamul aburit
În urma degetelor
am văzut durerea luminând
ca un foc mistuitor de tăcut

totul din tine cobora cernit
de la respiraţie la paşii făcuţi
Aş fi crezut că ai încălecat un melc
căruia i-ai spus
să te ducă acolo
unde n-ai vrea să ajungi

strigă durerea din tine
dar nimeni
nu îi poate pune mâna la gură
nimeni nu o poate mângâia
prin ea te văd cum aluneci la pământ
ca o ploaie abundentă de vară
ca un deal surpat…

văd cum îţi înfloreşte lacrima
cum mai înflorea acel lan de maci
în care ne-am fotografiat
şi peste care ne-am tăvălit
până când florile roşii ni s-au lipit
pe trupurile noastre încinse
sub formă de tatuaje
sub formă de strigăte
sub forma durerii sfâşietoare.

A trecut pe lângă mine
chipul tău ascuns sub voalul negru
a trecut noaptea…

Biserica din genunchi

Nici turlele bisericii
nu mai au unde să se înalţe
nici clopotele nu mai au unde să bată
nici genunchii păcătoşilor nu mai au unde
să îngenuncheze
când încerci să mă tragi de mânecă
şi să-mi spui:
„Fă-ţi cruce ca lumea
lasă-ţi îngenuncherea
să te coboare la înălţimea lui Dumnezeu!”

Dacă eşti prea sus
prea semeţ
nu ai cum să atingi
iertarea păcatelor
cum se mai atinge coliva
la „sfânta pomenire”.