Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Poezii:
Poezii de Liviu Georgescu

Adânc în pământ

Şi în jur negrul cel mai adânc se învârte –
ameţitoare morişcă în suflet.
În mijlocul văii planez şi văd dedesubt
licărul aurului dezgropat.

Sunt prins ca o mumie în sarcofagul de asfalt
şi motoare, sunt o pasăre într-un mormânt de cauciuc,
adorm în tămâia diavolului
şi nu mai ştiu nimic.


Groapa cu steluţe roşii

Locul acela uscat şi fără apă din mijlocul fiinţei
ocolit de păsări şi îngeri
şi de vietăţile cu sânge în vene
Locul acela plin de spânzurători
şi piele boţită
Locul golit din trecutul tău, din amintirea ta,
unde neudată minciuna va înflori
şi va năpădi podul
şi totul se va prăbuşi în apa murdară a nefiinţei
Locul plin de steluţe roşii în colţuri
unde stătum şi plânsem.


Încurcătură

Ne-am lovit la intrare ne-am lovit la ieşire
am urlat unul la altul
am bătut în coşul pieptului cu linguri de lemn
în ziduri cu linguri coclite
şi asta ţi-a luat minţile
ai ieşit tremurând te-ai lovit de întrebările mele
şi nu ţi-a păsat, m-ai învelit în mătăsuri putrede
mi-ai scos ochii cu linguriţe de argint ca în zilele bune
cu picioarele albe uitate în creierul meu
cu muşchii întinşi
spre altă auroră boreală
spre singurul orizont care mai fumega între noi
ca scrumiera de pe masa de lemn putred
odată brad falnic şi viu.


Aşteptând tramvaiul

Ce se mai poate spune, inventa?
Totul e rece în cameră, mobilele sunt mute,
lumina intră indiferentă prin sticla
ferestrei, învineţită.
Viaţa trece ca o apă limpede şi fără impresii
şi timpul ciopleşte calm în frescele creierului.
Noi stăm cuminţi şi aşteptăm tramvaiul să vină.
De la o vreme luna s-a împodobit
cu gândurile sinucigaşilor.


Tot ce pare real

Nepăsarea străluceşte în jugulara semenilor
şi îţi dă sângele în clocot.
Ei te caută leneş peste tot şi nu te găsesc,
numai în tine au uitat să cotrobăie
printre limpezi vreascurile iluziei,
ale jocului de-a viaţa şi de-a moartea.
De-a popa prostu’.
Umbli prin tine haihui şi timpul se scurge
fără să schimbe nimic
din ceea ce nimic nu se schimbă vreodată.
Numai părul albeşte, numai osul se sfărâmă,
numai râul din sânge seacă
iar dincolo de vale şi deal
înfloresc nuferii pe gura însângerată a cenuşii.


Priveghi

În măcelărie e vânt şi e ploaie şi sângele s-a uscat
dar acum se desprinde încet cu apa şi cu lacrimile.
S-au adunat şi plâng cum nu au mai plâns de la potop.
Altminteri nimeni nu se mai uită la nimeni
şi tăcerea se întinde ca o coală unsuroasă
peste măselele sparte şi fălcile zdrobite
ca o mătase cu care înveleşti mortul.
Şi nimeni nu mai îndrăzneşte nici să respire.


Miros de pucioasă

Nimic nu mai are noimă, răsăritul e departe,
ruginit şi plin de licheni.
Nimic nu mai mişcă, e-o încremenire ca lipsa de gânduri
în mijlocul lipsei de sentimente.
Toate orologiile s-au topit într-un morman
de fier în mijlocul oraşului.
Ai îmbătrânit. Coada se dizolvă în sare şi limba se umflă
iar din gol se desprind fulgi auriţi şi ne îngroapă
precum luna îngroapă soarele şi stoarce fiere din vene.
Fără joc şi fără bătaie de inimă înaintăm prin nisip,
ne tragem după noi viaţa ca pe-un preş deşirat.
Azi la amiază lebăda luneca triumfală
şi plină de câlţi.
Pe orizont mai străluceşte din când în când iarba de puşcă.


În livadă

Sub cireşii negri bujorii se rotesc între focuri amare,
sub noi mormintele duduie
şi noi ne golim ca o fanfară după ploaie.
Pasărea sub formă de moarte din inima noastră
zboară sus pe cerul gurii
şi de acolo nimic nu se mai vede
ca într-o noapte cu scâncet şi plină de muşte
nimic nu se mai simte
ca şi cum prinşi într-o plasă de păianjen
sugem dintr-o ţâţă fleşcăită,
dintr-o pară plină de vomă şi de venin auriu
ce împroaşcă seninul din cornul de taur
şi împunge dinspre noi în afară
rănind tot ce-a mai rămas de rănit.
Atârnă paralizată brânduşa pe zidul execuţiei
şi noi cu piepturile desfăcute, libere şi tandre.


Magnetism

Înaintezi, dar de la o vreme paşii devin cleioşi,
mişcarea îţi stă în cale. Te opreşti în drum,
pe orizontală, în mijlocul şobolanilor flămânzi,
în mijlocul nebuniei.
Verticala îţi e interzisă, labirintul se deschide în faţă
cu un imens ocean pe care plutesc corăbii
şi obiecte pierdute, crabi scufundaţi
cu comorile imperiale, peştii diformi fără ochi din adânc
cu mişcări imperceptibile traversând infernul
acolo unde e întuneric şi pace – pacea nescăpării,
nesperării, nedeschiderii.
Acolo unde cerul nu a fost proiectat în imaginaţie
şi unde gropile din stânca pământului
sunt ultimul loc al celui înecat.


La mică distanţă. Doar un pas

Cuvintele de pe scenele şi ogoarele patriei
te ajung din urmă, pătrund prin oglinzi
şi transformă supravieţuirea care era
până mai ieri o formulă de stil
în ceea ce e azi o mare porceală.

Între cetăţeanul cinstit şi bestia perfectă
e o foiţă de ceapă, o legătură de usturoi,
o funie de spânzurat, un pas scăpat în gol.
În golul care aşteaptă de mult în umbra poftelor,
în stomacul ierarhiilor.

Iar tu, de partea cealaltă, stai şi asculţi
muzica tot mai lentă prin sânge.
Bărci vin pe umbra ta cu flăcări inocente
şi te pătrund – moartea vine şi te găseşte goală,
fără zestre şi fără împotrivire,
senină şi liberă.


Stingere

Obiecte părăsite în catifeaua împrejurului
în care te afunzi cu fiecare pas greşit
şi ecoul dispare încet sub pantofi şi priviri.
Apa pâlpâie în urmă ca plumbul.
Numai flori galbene îndoite de vânt
mai luminează în spate
malul celălalt, şi figurile roase.
Nereflectând nimic, umbra mi se chirceşte
înapoi în sicriu.


Hainele ispitei

Şi plânsul şi durerea curg de pe noi ca nişte aripi
străpunse de fulger
şi de stelele gata să cadă din cer.

Şi plânsul şi durerea stau pe noi ca nişte haine vechi
pline de vreme şi vreascuri şi vuiet şi roase de tunet.
Păduchii şi durerea şi plânsul stau pe noi
ca muşuroaiele de varză şi hectarele de vise arse –
coceni strâmbi cu scăfârlie de smoală.

Şi noi indecent prinşi între uimire şi pedeapsă
între un înger şi-o meduză
acoperiţi de ziare şi flori
pe marginea drumului ce duce-n ispită.


In memoriam

Cobora cu schiurile pe pârtia albă
în viteză cobora cu un singur gând: să-şi dea foc jos
la capătul pârtiei.
Să protesteze şi să afle toţi deşi toţi ştiau dar se făceau
că nu observă – că nu mănâncă nimeni conservă,
că nu se-ncălzeşte nimeni la plită,
la ochiul stins al aragazului.
Căci nimeni nu se înjosea să protesteze,
înghiţeau cu demnitate pielea puilor fraţi,
şi oasele mânjite cu puţin miros de viaţă pe ele,
trăgeau în piept gazele aragazului cu beatitudine
şi se aliniau frenetic la cozile al căror capăt se pierdea
în beciurile oarbe,
se târau în arhitecturile decolorate neştiind încotro.

Cobora pârtia cu un singur gând,
să-şi dea foc la capătul pârtiei în văzul tuturor:
oameni, pândari cetăţeni străini.
Şi şi-a dat? Şi-a dat foc la capătul pârtiei în semn de protest.
De ce şi-a dat foc?
„Ca să-l ţinem minte, i-au făcut statuie şi stradă cu numele lui,
dobitocul!”


neant

explozii de râs pe pagina albă: tăierea de gât şi de har.
rugina nu naşte, leapădă.
fulgerul stăpânind peste putreziciune
se zbate ca leul în cuşcă şi nu mai moare.
e lumină ca ziua, e lumină ca moartea.
din cinci în cinci suntem decapitaţi
şi nici nu mai suntem. 

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara