Întâlnirea

Într-o penumbră îi desluşeam capul de aur
Capul singur ca şi cum trup nu ar fi avut
Şi faţa întoarsă de la mine
Ochiul meu ca o lupă
Supradimensiona cu obstinaţie podoaba de aur
O cască de aur în valuri care îmi oprea respiraţia
Am rămas pe loc
Nu am mers mai departe
Până ce toate uşile s-au închis cu lacăte
Pe când liberă mă simţeam ca pasărea cerului
Din vacarmul străzii nimic nu se desluşea
Şi iată care era grija mea
Capul să îi rămână întors
S-o pot privi fără să mă tulbur
Deşi aş fi vrut atât de mult să-i cad la picioare
Eşti copilul meu mi-a şoptit
Cu glasul care se auzea
Atât de clar din casca de aur
Din pletele de aur ce cădeau în valuri
Fără să stea pe fruntea cuiva

Câmpuri de cerneală

Dincolo de timp limanul marginea
Care nu e margine ci un început o varianta a
Cerului înstelat care se răscoleşte şi se dezordonează
Şi se aruncă asupra noastră în ploi fierbinţi şi noroaie sfinte
Şi în păduri intrate în pământ
Şi ne iartă nouă greşalele noastre
Cineva trece fără zgomot pe deasupra sângelui meu
Alunecă pe un culoar din spatele sfintelor biblioteci
Răstignite
În care cărţile citite pe ascuns se descompun se răsfoiesc şi
Strigă
Din groapa de pământ unde au fost călcate-n cizme
Din jarul lor se vede acum cenuşa înaripată
Sub forma unor fluturi care nu mor răpuşi
Şi care ni se aşează pe gura de cenuşă pe ochii de cenuşă
Cu care noi vedem mai ager decât crede gâdele nostru
În prosperitatea lui coşmarul nu îl iartă
Şi peste nori trece înstelată şi plânsă broboada sfântă
Înaripată
Din care biserici cad de sus din Ceruri
Pe Pământ uitate
Îngenunchiaţi purtăm pe creştetul plecat
Cenuşa cărţilor decapitate
Acoperind mari câmpuri de cerneală

În urna trupului tău

Încerci să încapi sub acoperişul strâmt al Lumii
Care nu e altul decât acoperişul casei tale
Sub care descifrezi vorbe vorbe vorbe
Aici flăcările şi gheaţa uitării
Pământeştilor întâmplari din care
Nimic n-a mai rămas şi de aceea e bine
Să trăieşti mult ca să-nţelegi aceste rosturi despuiate de
Lutul întâmplărilor
De ţărna lor şi să crezi aceasta
Nu din obişnuinţă nici din comoditate nici din uşurătate
Ai văzut măcar odată cum se arată chipul Trecerii
Ba chiar de mai multe ori şi în mai multe feluri
Din care au rămas razele misterioase ale acelei ore
Ai fi crezut că dacă focul moare
Dispare şi imperceptibilul corp evanescent sau cum mai
Vrei să-i spui
Dar jarul îţi rămâne în piele şi decupează în ea modelul
Vieţii tale viitoare
Ca îndrăzneţul dor de nemurire

O Tanagră odată cu duhul
În urna trupului tău

Festin

O umbră de nor a trecut prin sufletul meu
A lăsat un loc gol în alunecare
Ca şi cum cineva ar fi spintecat un fruct
Şi ar fi lăsat în urmă numai boarea lui umedă cu miros de
Sânge
Şi gust de cenuşă
Dar gustul de cenuşă nu-l poate cunoaşte decât animalul
Aruncat în foc
Înainte ca focul să-i ajungă la carne la organe
Atunci să vezi tragedie tunetul cerului şi începutul ploii
Odată cu trupul din carne explodând în jar
Şi nimicul din urmă nimicul da nimicul
De aceea vorbesc de cenuşi de cenuşă al cărui gust
Animalul aruncat în foc
Îl cunoaşte din arderea instantanee a propriei blăni
Cenuşa pe care-o aspiră apoi o înghite în rotire e chiar
Propria cenuşă
Şi apoi deşertăciunea cărnii în moarte cadavrul transformat
În festin
Şi tunetul salvator al ploii
Peste explozia trupului
Cu gust de cenuşă fără cenuşă

O halucinaţie diurnă

O aripă de înger în smoala asfaltului topit de vară
Un fulg imponderabil lăsat dinadins poate ca să-l văd şi să mă
Opresc
Ochii îmi strălucesc de febră
Salvându-l s-ar putea spune că nu înţeleg aceste semnale
Încremenită în căldura toridă nu îndrăznesc să păşesc
Nici să fac un pas înapoi
Nici să-l clintesc din capcana amiezii citadine
Dar dacă nu sunt semnale ci pur şi simplu e
Imaginaţia mea?
O halucinaţie diurnă şi totuşi
În smoala asfaltului topit aripa de zăpadă se mişcă abia
Vălurind
Fulgii asupritori pavăză în miezul zilei
Ca gene albe ale unui ochi aţintit asupra mea fără de tăgadă
Veşmântul meu e de zăpadă
Şi ninge pe smoala neagră a asfaltului topit
În miezul verii

Incomparabil

Am vorbit cu el vocea se reprezenta se materializa mă
Apropia
Tot mai tare de marginea eternei mişcări vibrante
Ca de o ultimă soluţie a vieţii care mă răsplătea
Cu veşmintele potrivite hainele sufletului nostru
Ce trebuie acoperit cu îndrăzneală şi sfială faţă de stelele
Nopţii
Luminat în splendoarea clarului de Lună aflată numai în
Unicitate
În călătoria în care sunt purtat şi mi se arată incomparabilul
Abur al luminii eterne
Şi în călătoria în care sunt întors acasă în materialitate
Ca să fac diferenţa şi să văd ce formă de relief mi se
Potriveşte
În tot acest timp vorbesc cu el vocea lui şoptită şi virilă mă
Încurajează
În demersul îndrăzneţ în imaterialitatea prin care devin un
Contur
În care risc să rămân dar ce fericire
Totuşi mi se dă obligatoriu înapoi materialitatea la
Întoarcerea acasă
Şi trupul tot nu mi-l cunosc
Privindu-l de mîine cu necunoaştere uimită
Când mă va stăpini sufletul meu
Când voi fi eu cu mine în inimă

(din volumul Ţesuturi, aflat sub tipar)