Casa galbenă

vincent a ieşit astăzi pe o colină pleşuvă
să-şi ia în stăpânire lanul de grâu

mergea cu picioarele goale ca un moşneguţ de la ţară
prin colbul încă umed de rouă
şi păsările deasupra lui lăsau găinaţ
loveau
cu floarea-soarelui neagră
într-un meninge spart

el înainta
săpând gropi adânci cu luminiţele ochilor
în dealul cu creastă golaşă
unde l-am şi găsit adormit peste câteva ceasuri
cu creierul acoperit de furnici

soarele înecat într-un lac de vopsele
îşi mai mişca o aripă

 

Mână care îşi aruncă degetele în foc

noi suntem două mâini care
îşi scutură degetele în foc

privim
cum cineva ne pune bagajele
lângă un pod

trecem unul pe lângă altul
ca două corzi de vioară

un tren se aude cum urcă
turla bisericii

 

Fotoliu tăcut

o muscă
pare vârful unui creion
cu care degetele morţii
îşi desenează umbra pe perete

 

Cana pictată

râme abia smulse din pământul proaspăt arat
sclipesc o clipă în soare
în ciocul unor păsări care se ridică la cer

aşa îşi vede şi ea ridurile
într-o cană cu apă
adusă în fugă pe masă
de o vecină grăbită

 

Străinul

toată noaptea pe dealuri
au lucrat vântul şi norii
la gulerul lui miguel de cervantes

în loc de ochi
are doi dulăi negri
care spintecă zăpada
alergând
hârjonindu-se

când îi intră în osul frunţii
jumătatea lor de afară
mai dă din coadă

batem sfioşi la uşă numai atunci
când socotim că e singur
şi sufletul nu ne răspunde

 

Livada cu vişini

ca într-o minte de haijin
se ridică roua de pe acoperişurile de tablă

te-am chemat la fereastră
să vezi cum în dimineaţa asta
în vişinii de pe deal
cineva pune nişte semne negre
pe-un portativ

 

Oglinda

închis singur într-o chitară
corzile ei îmi taie obrazul

nu mai ştiu nimic
din tot ce se întâmplă afară

simt numai că
se zbate pasărea în colivie
după grăunţele care se aud
căzând pe podele

 

Liturghia

când uguie pe olane
porumbeii nu fac muzică de cameră

ei doar cer îngăduinţa de sus
să mai rămâi în mijlocul lor
tot de zăpadă
ca să se aşeze pe umărul tău

şi amintirea câtorva zboruri
în înserare
pe deasupra oraşului

 

Ar trebui să ţin un jurnal

„de ce domnişoara nu cântă azi la pian?”

asta era o propoziţie care atunci se scria
cu lopeţi de petale albe aruncate pe geam

pentru că voi nici nu ştiţi încotro
vor zbura liniile aşezate
pe obrazul ei de astru zbârcit

ea stă întinsă acum în mijlocul unei scrisori

pentru că umbrele
castanilor de la poartă
par cerşetoare cu mari saci în spinare
şi mâna înfiptă în coamele
unor cai galopând pe pereţi

acum ea se ridică-n picioare
cu faţa şi ochii îngropate într-o scrisoare
peste care se închide un plic

 

Avuţii plutitoare

prin memoria mea
vântul aleargă cu o rochiţă verde de brusture

să privim
cum se apropie un şir de ferestre de tren
cu călătorii întorcându-ne spatele

şi cum se îndepărtează
cerul
în care auzim cum
se mai rupe câte-o cazma

 

Uşa

lui Dumnezeu se făcea că-i zăresc umbra mâinii
era una din mâinile înserării
cam pe la începutul verii în nu mai ştiu care an
când salcâmii şi teii ieşiseră să se înşiruie pe un deal
iar ochii mei printre crengile lor negre
păreau gândaci căzuţi pe spate

era o uşă adâncă cea prin care priveam

cu toate degetele
rupea vârtos din mine bulgări de pământ
cum ai pedepsi un om de zăpadă
pentru că ţine în braţul întins
o pânză pe care o mână încet vântul

 

Jucăria

de la un geam sare
o pisică albă-n zăpadă

cum să spună copilul
prea mic pentru a vorbi
că şi-a pierdut jucăria

 

Stofa

înserarea e o stofă
care ni se răsuceşte în mâini

pe măsură ce o întindem pe o masă
pare tot mai rărită

degetele ni se ating
printre firele de lână

o pasăre tulbură apa unei fereşti
vrând să bea întunericul