Neputinţa

poezia nu se lasă scrisă,
e un ghem încâlcit
ce mi-a obturat mintea.
încerc să găsesc
un capăt de fir,
e ca şi cum aş trage
apă dintr-o piatră.
doar sudoarea mea,
cu gust amărui
şi miros de sânge închegat,
curge într-un râu fără izvor şi
fără vărsare
într-o deşertică hartă.
poezia, aşchie ascuţită
înfiptă în creier,
se căinează ca un prunc
ce n-a fost binecuvântat
cu durerea naşterii,
ci stă, urlându-şi visul,
în pântecul matern
care a obosit să-l mai nască.


Cu tot trupul meu

cu tot trupul meu
voi scrie acum poezia.
ce vrei să spui?
mă întreabă el nedumerit,
vei scrie cu burta?
cu tot ceea ce sunt,
cu burta, cu viscerele,
cu lumina, cu întunericul,
cu spaima, cu bucuria,
cu negrul, cu verdele,
cu frunzele, cu aripile,
cu toată frenezia
de care, cândva, am fost
în stare şi care
mi-a prefăcut glasul
în laser.
bine, dar asta e o nebunie,
insistă el.
eu râd şi simt
cum curg în slove,
mă încheg acolo
ca o tenie uriaşă
ce-mi devoră până şi
ultimul sens.
ajunsă aici, ştiu că totul
abia urmează
să se întrupeze,
să capete forma
îndelung căutată,
doar că nu ştiu unde,
cum şi când.
în rest, totul e
un hohot de râs
şi un icnet de neputinţă
atroce.


Fluturele cu aripi de vis

orizontala timpului
a trecut vertiginos
prin mine.
iată-mă acum
în vârful golgotei
pe care se înalţă crucea.
încă puţin şi voi ajunge
la răscruce,
acolo unde fiinţa-mi
va cunoaşte adâncimea
şi înălţimea,
verticala de care
cei mai mulţi se tem.
voi înceta
să fac noduri
pe bucla timpului
şi voi arunca nada
la mare adâncime,
acolo unde trupul
îşi ascultă propriul ecou
ca pe o muzică necunoscută.
mă voi dezbrăca
de mine însămi
cu uşurinţă lunecătoare
şi voi merge pe urma
sunetului celui mai înalt
care-mi va sorbi
sângele
până la ultima picătură,
aceea în care se zbate
să se nască,
din omida ce sunt,
fluturele cu aripi de vis
care urmează să fiu.


Dorinţă secretă

aş vrea să mă înec
în tăcere
precum picătura în ocean .
să ascult fâşâitul
de şarpe al liniştii
din care să-mi fac
sunetul primordial,
sălăşluitor la infinit
în auzul meu avid.
astfel aş renunţa la cântec,
la îngânarea lui,
şi-aş deveni cântecul însuşi,
neauzit,
acela pe care toţi îl purtăm
în noi,
ca pe propria noastră
mireasmă.