Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Literatură:
Poezii de Ion Pop

Chiar aşa

Chiar aşa.
Despre dictaturi, brune, verzi sau roşii,
despre închisori şi lagăre de concentrare,
nu se poate scrie imediat. Avem
nevoie de decantări, se cuvine
să lăsăm să treacă un timp, ca să se zvânte
sângele de pe răni, cadavrele să-nflorească,
din cenuşă să se înalţe,
cu un elan exemplar,
înflăcăratele păsări Phoenix.
Se poate spera, de asemenea,
să se diversifice evantaiul cromatic
până la cele şapte culori al curcubeului, plus
altele câteva, interferente, evitându-se
plictisitoarea monotonie.
Unde mai pui
că atâta urlet, atâtea gemete
ar bruia Lectura.

Deocamdată,
tocmai m-am întors de la înmormântarea
unui foarte bun prieten. Nu-mi place
să bârfesc, dar
aperitivul şi friptura de la pomană
puteau fi ceva mai consistente
şi mai gustoase. şi vinul
mai puţin acru.
Iar măgarul ăla de la Veterinară
a spus din nou un banc prost cu tauri.
şi apoi, ca fundal muzical,
pentru atmosferă,
puteau alege
şi Bruckner în loc de veşnicul
Chopin şi Chopin.

Deocamdată, atât. Până
la următorul poem
nu mai am
aproape nimic de adăugat.

Ritmuri şi zgomote

Coborând aceste trepte de piatră,
îmi închipui sunetul pe care-l va fi făcut
în urmă cu vreo jumătate de veac
capul burghez, reacţionar,
căzut de pe-o muche pe alta, sângerând,
al unui mare istoric român
târât cu picioarele înainte pe scările temniţei
după un ultim interogatoriu
demascator şi foarte revoluţionar.

O solemnă asociere de termeni
ar putea, aşadar, evoca
zguduirile tunătoare ale Istoriei.
Altele, mai modeste,
ar trimite la hârtoapele
ori la găurile de rând,
din asfaltul român.
Te-ai împiedicat, ai picat,
ţi-ai scrântit sau, vai,
ţi-ai chiar rupt piciorul,
ai dat în gropi, ţi s-a spart pneul,
ţi s-a stricat o roată de la căruţa,
iarăşi vai, vai, anacronică.
Ori numai, în marea Frază,
ai greşit tonul, te-ai bâlbâit,
te-ai poticnit într-o virgulă,
te-ai izbit de vreo două puncte.

În urechi, sunetele sunt cam aceleaşi.
În confuzul zgomot, în furia mlăştinoasă,
e nevoie, din când în cînd, nu-i aşa,
să se pună puţină Armonie, -
marele Metronom, limpedele, cumplitul,
n-o fi fost inventat degeaba.

Iar veacul înaintează, înaintaţi.

Eu, unul,
sunt, totuşi, un pic obosit şi trist,
fac un pas alături.
Încep să am o vârstă. Dar
încă aud destul de bine, mersul
îmi este încă
destul de sigur.
Ca acum, când destul de singur,
cobor nişte trepte.

Puterea metaforei

Un foarte bătrân supravieţuitor
al închisorilor comuniste
povesteşte că pe preoţii întemniţaţi
un călău i-ar fi îndemnat să mănânce
tocmai în noaptea Învierii Domnului,
din propriile lor excremente: ,Luaţi, bă, şi mâncaţi"...

Ani mulţi după aceea,
arătând cu degetul vreun torţionar la pensie,
ieşit în piaţă să-şi cumpere ceva de-ale gurii,
câte unul mai curajos, din mulţimea democratică,
recunoscându-l, striga după el:
"Aţi mâncat rahat. Aproape cincizeci de ani
n-aţi făcut, căcănarilor,
decât să mâncaţi rahat!"

Simetria era, desigur, pilduitoare,
nobila geometrie făcuse ordine
în haos şi în confuzie.
Puterea transfiguratoare a Verbului
de asemenea.

Păsări

Îi întâlnesc adesea, în preajma lăzilor de gunoi,
răscolind prin resturi, căutând
din ce a mai rămas nemâncat pe lumea asta
în care se înghite atât de mult.
Din cele douăsprezece coşuri cu firimituri
de la Masa imensă a Domnului,
trebuie să fi căzut ceva
şi pe jos, uitat pentru vremurile
când generaţii de păsări ale cerului
îşi vor pândi biata hrană
până sub Scaune.
Da, voi,
păsări de sus,
vulturi măreţi, albatroşi orbitor de albi,
corbi întunecaţi, ciori de ceaţă,
vrăbii de argilă, sturzi aurii, -
da. Li se mai face foame şi stemelor.
Căutând acum pe sub mese, sub Masa
cu scândura ei drept plafon,
de care se izbesc şi se sfarmă aripile,
bune, şi ele, de mâncat.
Cu scândura ei în loc de cer, tot mai îndepărtată,
pe care, ca norii,
strălucesc alte şi alte
bucate promise.

Însă, în toată vremea elaborării acestor metafore,
doi bătrâni scormonesc, până una-alta,
prin lăzile de gunoi.
Poemul pare a fi găsit ceva,
ei încă mai caută.

Cântec simplu

Îmi număr degetele de la mâna dreaptă:
unu, două, trei.
Îmi număr degetele: patru, cinci.
Dar, oricât aş tot număra,
al şaselea deget e, vai, de piatră.

Ce s-a-ntâmplat? M-am plimbat, oare, astăzi ,
printre prea multe statui? Mi-a întins mâna vreuna
fără să-mi fi dat seama? -Ah, apăs
ca pe clape cu ochii pe degete,
unu două trei, şi-ncepe o spaimă-n mine,
klang, kleng şi kling, patru, cinci, klung, -
al şaselea deget e, vai, de piatră.

Doamne, ce e? Muzică, ce-i cu tine?
O voce aveam cândva, auzeam voci,
un cântec mi-era alături.
În mâna mea, fierbinte îţi uitai mâna.

Acum stau, îmi duc dreapta în faţa ochilor,
şi-mi număr, din nou şi din nou, degetele.
Unu, două, trei.
Îmi număr degetele: patru, cinci.
Dar, oricât aş, vai, număra,
al şaselea deget e de piatră.

Columna

Abia acum, în zori, când încă n-au năvălit turiştii,
şi zgomotul de maşini, aud
uitându-mă singur
la basoreliefurile de pe Columnă,
ceea ce mi s-a părut mereu că aud.
Un imens gâfâit,
o uriaşă, trudnică
respiraţie mocnită.

Doamne, cât trebuie să fie de greu,
să tot încerci, de două mii de ani,
să urci până Sus,
cu picioarele împotmolite în marmură!

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara