Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

 
Poezie veche şi nouă de Ioan Holban


Au trecut, iată, aproape douăzeci de ani de la debutul editorial al poetului Lucian Vasiliu, unul dintre liderii generaţiei '80, în sensul valoric, dar şi în cel al susţinerii programului estetic pe care această grupare de scriitori l-a propus încă de la ivirea sa pe scena literaturii; conducător de cenacluri, autor de reviste, coordonator al unor festivaluri de poezie (ori mereu în staff-ul lor), Lucian Vasiliu are, în mod cert, o personalitate distinctă în poezia de azi, a reuşit să-şi găsească registrul, tonalitatea şi temele proprii de explorare a unui univers liric bine structurat - o "monadă" uşor de recunoscut în peisajul atît de divers al liricii contemporane. Cele şapte cărţi de poezie, începînd cu Mona-Monada, în 1981, continuînd cu ultima, Lucianograme (Editura Axa, 1999), au fixat un anume fel de a scrie în orizontul unei teme majore, de aflat doar la el. Astfel, (neo)romantica temă a trecerii timpului şi a vieţii - cu un accent mai apăsat în Lucianograme, poate şi ca un reflex al (pe)trecerii poetului prin lume, al modificării duratelor, al creşterii inevitabile la "capitolul" trecut şi, cine ştie?, al "grilei" de sensibilitate pe care Ibrăileanu o descoperea la bărbatul aflat nel mezzo del camin - este abordată, aici ca în aproape toată poezia sa, într-un spaţiu de maximă tensiune al raportului dintre timp şi vreme, dintre ceea ce are, fie şi în aparenţă măcar, aura eternităţii şi biata durată a omului ale cărui lucruri - o călimară, o masă, un pat, un loc (o casă, o bojdeucă sau o simplă placă memorială) -, trecute prin filtrul creaţiei par a se eterniza, descriu ceea ce aş numi zona de sacralitate. Ideea sacralităţii a tot ceea ce e atins de aripa poeziei e mai veche şi de intensă circulaţie de la romantici încoace; o explorează şi Lucian Vasiliu într-un poem precum Anima mundi, unde erosul e asociat Giulgiului sfînt. Asocierea şi, mai ales, "contaminarea" profanului de către sacru e, la Lucian Vasiliu, una simbolică, iar nu directă (ca la Dan Laurenţiu sau Constantin Hrehor); vremea dragostei omului şi era iubirii adusă de Iisus se adună în sensurile profunde pe care le are religia iubirii în întregul său: spusă de textele sacre, asumată în fapta şi creaţia omului.
Original este Lucian Vasiliu atunci cînd desemnează muzeul şi biblioteca drept spaţii ale jocului dintre timp şi vreme; citite de unii (sicofanţii, delatorii "cu inima în ghipsuri hibernale, cu feţele hirsute/ cu mîna dreaptă ne-nvăţată drept a scrie,/ cu gurile incendiate de arhivele imunde" din Poezie veche şi nouă) ca pe nişte "ocazionale", poemele cu această temă şi cu acest topos (al bibliotecii şi muzeului) trebuie să răspundă la întrebarea cît/ cum se poate vedea aici convertirea vremii în timp, a unei vieţi în destin, a duratei unui om în timpul creatorului. Muzeograful şi bibliotecarul - figurile centrale ale scrisului lui Lucian Vasiliu - "vînd" (sau împrumută sub forma unei cărţi ori a unui obiect) vremea pentru a cîştiga timpul, o fac în faţa tuturor, încercînd să-i aducă, în calitate de "clienţi" sau, poate, la rîndul lor, de "negustori", pe această piaţă unde se joacă totul. Mai mult, spaţiul propriu e unul muzeal, de o simplitate simbolică (o cameră cu tavanul jos, cu multă umezeală şi maşina de scris alcătuiesc atelierul de potcovit inorogi al poetului), el e abordat printr-un jurnal liric (cu datări precise şi nume reale), printr-un fel de prozo-poeme pe care, în spiritul lucianogramelor, le-aş numi muzealograme. Aici e vorba de mărul "angelic", de "inima vechilor cronicari" ori de "vremea conachiană", de "sîni antonpanneşti", de poeţi vii şi poeţi morţi, de captarea izvoarelor atîtor nelinişti ale celor care-au-fost-ieri-fiind-şi-astăzi-şi-mîine, de pietre, case, oameni, călugări pioşi, baladişti de curte veche, domniţe şi jupîniţe; dar, mai ales, în muzealograme e Lucian Vasiliu însuşi, atomizat acolo, cu gîndul secret al (re)constituirii sale viitoare, prins în jocul crud al temporalităţii, cu cenuşiul prezentului fisurat de lirismul atît de acroşant al imperfectului amintirii din viitor. Lucianograme este o carte profundă în care Lucian Vasiliu, la vîrsta deplinei maturităţi literare, oferă spectacolul unic, final al jocului fatal cu temporalitatea. În biblioteca şi muzeul său, spaţii mobile, glisînd din proza cotidiană în lirism, în metafizic, se află unul dintre răspunsurile posibile la întrebarea atît de neliniştitoare privind rosturile noastre aici şi acum.