Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronică Literară:
Poezie şi recul de Cosmin Ciotloş

Robert Şerban, Puţin sub linie, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 2015, 70 pag.

Despre resorturile melancolice ale poeziei lui Robert Şerban vorbesc doi dintre cei trei critici care însoţesc pe coperta a patra acest volum. Observaţia e exactă şi, în măsura în care s-a mai făcut (eu nu-mi aduc aminte), ea ar fi putut vorbi, până azi, despre o caracteristică mai degrabă accesorie decât aşa zicând vertebrantă. Fundamentală, la Robert Şerban era, în schimb, marca stilistică a unei anume lejerităţi.

Oricât de frisonantă, substanţa literaturii lui rămânea undeva la sol, pe câtă vreme limbajul levita undeva deasupra, suspect de liniştitor şi cumva tandru. Exact genul de aliaj faţă de care o bună parte din critica noastră nu reuşeşte să-şi ascundă rezervele. Când, în 2010, autorul publica un volum intitulat Moartea parafină (făcând, deci, măcar în titlu, o concesie módelor morbide), artificiul a fost repede sesizat (Robert Şerban folosindu-se de fapt, acolo, de un discret manierism etimologic), iar dosarul de receptare al cărţii n-a depăşit câteva pagini. Structural, Robert Şerban nu putea fi alăturat corifeilor tragici şi retorici pentru care criteriul poeticului e echivalent cu recursul la aşa-numitele categorii negative. Mai curios e că, în ciuda numeroaselor detalii ce par să le apropie, poezia lui Robert Şerban e greu de plasat lângă aceea a minimaliştilor. Spre deosebire de aceştia, el îşi îndreaptă tensiunea biografică (şi biografistă) către firul roşu al unui sens oarecare, al unei găselniţe cu parfum metafizic, neapărat revelat, acesta, către finalul paginii. Deschizând la întâmplare oricare dintre cărţile lui, regula se confirmă. Şi în Cinema la mine-acasă (2006) şi în deja amintitul Moartea parafină: „deseori mă bucur de lucruri atât de neînsemnate/ încât mă suspectez/ că nu prea ştiu ce vreau de la viaţă// sunt la jumătatea ei/ şi îmi place să cred/ că ce văd departe departe departe departe/ măruntă/ ca o jucărioară de-un leu/ e propria mea moarte”.

Sunt note generale, descriptive şi, recunosc, întrucâtva trenante. Le-am păstrat, totuşi pentru că ele îmi sunt de folos pentru a introduce un termen, din punctul meu de vedere, extrem de important în discuţie: nota clasică, de metronom a acestei poezii. Altfel spus, ceea ce asigură coeziunea acestor piese e, în mult mai mare măsură decât la alţi poeţi ai ultimelor decenii, un schelet logic (sau paradoxologic) pe care Robert Şerban nu se sfieşte să-l lase la vedere. Algoritmul e uneori atât de lipsit de impurităţi încât, urmărindu-l, nici măcar nu e nevoie de adnotări pentru a-l reconstitui. Dacă ar fi să fac un top, cazul-limită îl reprezintă un poem ca Pare că ştiu, în care surpriza („poanta”) apare undeva la mijlocul textului, Tot restul e o palinodie. O jumătate de palinodie, îmi vine să zic, fiindcă Robert Şerban retractează, de astă dată, numai până acolo unde efectul poetic rămâne activ:

„pare că ştiu tot timpul ce fac/ şi când bag cheia în contactul maşinii/ şi când pun mâna pe cuţit să curăţ peştele/ şi când butonez telecomanda/ şi când arunc cu pietre spre haita de câini/ şi când îmi aşez vârful stiloului pe coala de hârtie/ şi când fac magicuri pentru copiii mei ori ai altora/ şi când îmi mângâi femeia pe obraji/ tot timpul pare că sunt foarte sigur de mine/ şi nimeni n-ar tăgădui asta/ nici măcar dacă ar afla/ că nu e nicio picătură de benzină în rezervor/ că am degetele crestate/ că televizorul s-a ars de o jumătate de an/ că haita înseamnă doi câini costelivi şi fricoşi/ că zeci de cocoloaşe de hârtie îmi umplu coşul de gunoi/ că puştii se prind rapid pe care mânecă dispar monedele mele/ că pe obrajii femeii şterg lacrimi după lacrimi” (p. 32).

Sigur că, procedând astfel, pericolul e acela de a-i contraria pe amatorii de echivoc şi de imprecizie. Pe de altă parte, eu unul nu văd, în versuri ca acestea, nici o dezerţiune de la regulile, totdeauna inefabile, ale poeziei. Mai mult chiar, ale lirismului. Iar salvarea (s-o numim aşa) decurge din melancolia despre care, scriam mai sus, vorbeau Bogdan-Alexandru Stănescu şi Dan-Liviu Boeriu. În absenţa ei, probabil că scrisul lui Robert Şerban ar fi putut stârni, cel puţin în privina adâncimii morale, anumite suspiciuni legitime. Nu e cazul. Simona Sora surprinde exact fenomenul, punându-l însă pe seama unei metamorfoze: „poetica suprafeţei” ar fi lăsat locul unei „poetici a stării lucrurilor”, în care angoasele veritabile şi nemanifeste se aglomerează în ţesuturile realului. Nu cred, însă, că e vorba despre o cezură, ci despre o acomodare de atitudini. Acomodare care-l priveşte pe Robert Şerban însuşi, desigur, dar care, nu mai puţin, îi vizează pe comentatori. Mai pregătiţi azi decât par să fi fost ieri pentru a accepta că regimul cabotin al scrisului nu înseamnă numaidecât un regim artificial. Că rigoare nu-i acelaşi lucru cu mecanică şi că, organizându-şi imaginile, Robert Şerban nu face, sub nici o formă, demonstraţii uscate.

Aşadar: construcţie carteziană pe de-o parte, sensibilitate a evocării pe de altă parte. Nu-i adevărat că între aceste extreme nu se pot construi punţi (primul exemplu care-mi vine în minte fiind cel al lui Anton Holban, la fel de îndatorat, cum ştim cu toţii, lui Racine şi lui Proust). Cu atât mai mult cu cât, la Robert Şerban, cele două se temperează reciproc. Pe fond, Robert Şerban nu-i atât de incontrolat ingenios încât să devină delirant (iar asta chiar datorită supravegherii tăios-lucide a scenariului), nici atât de meticulos încât să-şi anuleze spectacolul din versuri. Poemele îşi modifică adeseori dispoziţia până la final din raţiuni pe care (n-o spun în sensul pascalian) raţiunea nu le cunoaşte:

„să n-arunci oasele/ nici bucăţile de pâine rămase de la masă să n-arunci/ strânge-le şi dă-mi-le mie/ îmi aminteşte Crina/ aproape zilnic/ iar eu am grijă să-i îndeplinesc fetei rugămintea// câinele ei a muşcat-o de inimă/ într-o zi:/ a ieşit pe poartă/ şi nu s-a mai întors// de atunci/ înainte de a se lăsa întunericul/ Crina merge până la capătul străzii/ unde câinii de prin vecini sau de aiurea/ se strâng imediat/ şi privesc înfometaţi/ dar precauţi/ mâncarea/ la fel cum oamenii/ dragostea” (p. 26).

Sunt, pretutindeni, mici manierisme formale care asigură întreaga carnaţie a unor poeme, altfel, epigramatice sau, oricum, epigrafice: „noapte de noapte/ fiică-mea strigă de câteva ori/ tata/ întotdeauna o aud/ dar nu-i răspund întotdeauna/ nu mă amestesc în visele ei/ moartea nare ce căuta acolo/ o privesc prin grilajul de lemn al pătuţului/ şi ştiu că ea aude şi-n somn/ inima mea carei cântă/ ta-ta-ta/ ta-ta-ta/ ta-ta-ta” (p. 16). Prin asemenea orfevrării inteligente şi prin timbrul grav (agravat, de fapt) al maturităţii continue, Robert Şerban schimbă ceva fundamental. Nu neapărat în literatura lui (care îşi conservă, cum spuneam, virtuţile), ci în „încadrarea” acesteia. Foarte bună şi înainte, şi după acest Puţin sub linie, poezia lui Robert Şerban devine, din momentul acesta, una care contează cu adevărat. O poezie importantă, capabilă nu doar să-şi articuleze un teritoriu doar al ei (asta făcuse demult), dar să confere acestui teritoriu eficacitate simbolică.

Ceea ce n-o scuteşte de ceea ce aş numi accidente de parcurs (justificate de inerenta limitare tematică). Mă refer la poemele în care, aici, Robert Şerban se grăbeşte să tureze aceleaşi motoare pe care le ambreiase mai devreme cu câteva pagini sau cu câţiva ani. De pildă Atingere (p. 44) şi Ziua de mâine (p. 54) ar putea fi, la fel de bine secvenţe (sau variante succesive) ale aceluiaşi text. Primul, propunând un flash („cu cât trăieşti mai mult/ cu atât îţi doreşti mai puţin/ ca o mână care se întinde din toate încheieturile/ dar nu ca să prindă/ să strângă/ să ia/ ci ca să atingă/ atât/ cu vârful/ degetelor”) pe care cel de-al doilea îl epuizează, zic eu, mai fericit: „mă umple de fericire sudoarea ce-mi şiruie pe corp/ de parcă m-aş boteza/ în ea/ iarăşi şi iarăşi/ sudoare mai sărată ca apa/ în care mii şi mii de oameni s-au înecat/ aproape/ foarte aproape de mal/ în timp ce pământul devenea/ sub ochii lor/ o minge pe care încercau disperaţi să o prindă/ să o atingă măcar/ cu o singură mână”.

Să fie o consecinţă a îngustării (voluntare, poate) instrumentarului? Aş căuta totuşi o altă explicaţie şi primul lucru asupra căruia simt nevoia să mă opresc e o anume stare de alertă (greu de explicat, de vreme ce Robert Şerban nu e un poet care să se grăbească să publice, iar cronologia o atestă) de care volumul acesta nu se desprinde întotdeauna la timp. În câteva cazuri (nu atât de multe încât să deranjeze, dar suficiente cât să nu trec peste ele), Puţin sub linie îmi confirmă impresia: Străluminare (p. 42) e o glosă pe marginea unui Haiku din precedentul volum (cu altă distribuţie...), în vreme ce un poem ca Cioburi nu iese din datele emoţionale ale altuia, mai vechi, dedicat lui Cosmin Lungu („mi-a murit un prieten/ e ca şi cum aş fi rămas fără o mână/ sunt tot eu/ dar nu mai sunt eu tot”). Şi, deşi nu se datorează unei repetiţii, aş adăuga în această errata publicistică o secvenţă (altminteri frumoasă), în care decantarea sintactică pare a se fi oprit la jumătate: „fiul meu nu va ţine minte nimic din tatăl lui de azi/ iar cel care voi fi pe mai departe/ îi voi apărea ca o umbră ce bâjbâie/ în căutarea unui trup/ care s-o creadă/ mai tânără” (p. 17). În ce mă priveşte, mi-a plăcut întotdeauna poezia lui Robert Şerban. Dar abia acum, odată cu Puţin sub linie (şi cu relectura cărţilor de dinainte) am căpătat certitudinea că simpatia mea e mai mult decât o opţiune personală.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara