Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea Românească:
Poezie cuminte de Daniel Cristea-Enache

Foarte elegant, ca obiect editorial, este volumul Anei Blandiana, Orologiul fără ore, căruia Nicolae Manolescu, coleg de generație 60 și prefațator al celui de debut, i-a dedicat o cronică în România literară. Printr-un interesant artificiu de tehnoredactare, el și-a dublat numărul de pagini. Fiecare poezie își are titlul pe o pagină și versurile propriu-zise pe cea alăturată, lucru devenit posibil prin scurtimea textelor. Lectura este la fel de „aerisită” ca poezia care a prilejuit-o.
Se observă în versurile Anei Blandiana o bifurcație, dacă nu o incongruență, între materia și expresia poetică. Autoarea atinge ori abordează frontal teme grave și esențiale, de care conținuturile reflecției și meditației sale sunt aproape saturate. Îmbătrânirea și „dizolvarea în ani”, singurătatea și suferința, curgerea timpului și „boala de veci” sunt percepute acut și asumate cu o sensibilitate rănită de răul și urâtul existențial. Eul acestei poezii este unul suferind. Dar textele cu o asemenea problematică și în care suferința este atât de vie sunt ca poezie nu totdeauna apte de a figura și a transfigura materia cu care lucrează. E ca și cum un sculptor s-ar fi străduit să realizeze printr-o operă a lui o metaforă a durerii, iar în fața sculpturii, cei veniți să o admire ar fi încercați de o anumită perplexitate. Intențiile bune ale Anei Blandiana și gândurile ei nobile, sentimentele frumoase și ideile înalte sunt deservite, în Orologiul fără ore, de o lirică blajină, fără simț dramatic, fără o tensiune a ideației.
Iată Într-o rană: „Trăim într-o rană/ Fără să știm/ Al cui este trupul rănit,/ Nici de ce./ Singura certitudine este durerea/ Care ne înconjoară,/ Durerea/ Pe care prezența noastră/ O infectează/ Când încearcă s-o vindece…”. Rană, durere, certitudine, numai cuvinte mari, aici, folosite în exces pe un spațiu redus și compunând un text mai degrabă prozaic. Punctele de suspensie din final, care se vor amar-filosofice, încheie textul exact la nivelul la care el s-a putut ridica. La fel se prezintă lucrurile în Rețea, cu o simbolistică construită și urmărită din aproape în aproape, parcă din frica de a nu rata o „treaptă”: „Totul ocult./ Genialul păianjen/ Care-și țese rețeaua/ Peste lumea întreagă/ Rămâne la pândă/ Și-și urmărește destinul/ Și victimele -/ El însuși victimă/ Unei plase mai mari,/ La rândul ei prinsă-n rețeaua/ Fără frontiere a universului/ Care atârnă și el/ Fără să știe de cine…”.
Să fie de nerecunoscut, în astfel de versuri, talentul Anei Blandiana? Să fie o distanță apreciabilă între volumele sale anterioare (de la Persoana întâia plural, 1964, la Patria mea A4, 2010) și acesta din care citez? Compoziția inteligentă, dar în mod vădit lucrată, „cusăturile” fiecărei strofe, vizibile pe materialul ei imagistic, abundența simbolurilor, suprapunerea devenită redundantă între eul liric și termenul colectiv, generic al umanității, stilul acesta cu naivități mimate și sfătoșenii curente, în fine, lipsa curajului de a tensiona expresia și a inova în terenul ei caracterizează nu numai Orologiul fără ore, ci porțiuni întinse și semnificative din opera poetică a Anei Blandiana. Volumul de față pune doar mai clar, în fața criticii interesate de text, nu de autor, problemele și carențele creației lirice a poetei.
În poezia Din oglinzi, autoarea caută și găsește un ton mai puțin artificial și un mod mai autentic de a se raporta la propriile versuri. Acestea nu mai sunt emfatice în ton și modeste în realizare, ci tensionate și dramatizate prin criza de identitate trăită și asumată „la vedere”. Dacă în multe, prea multe texte ale sale Blandiana dă senzația că se îmbracă în cuvinte și imagini, în simboluri și idei generale, că se înveșmântează cu ele, aici, dimpotrivă, poeta se jupoaie de un lexic mistificator. Ea însăși folosește, cu inteligența combinatorie bine cunoscută, îmbrăcarea cuvintelor, dar îi dă tocmai sensul pe care i-l reproșez. Căci cuvintele, în poezie, nu sunt niște copilași bine îngrijiți, frumos îmbrăcați și trimiși la plimbare cu bona. Minus această diferență de vederi asupra poeziei, în general, Din oglinzi, în particular, îmi pare un text remarcabil: „Nu mă înlocui,/ Nu pune în locul meu/ Altă ființă/ Pe care s-o consideri tot eu/ Și-n zadar/ S-o lași să îmbrace cuvintele mele./ Fie-ți milă de ele/ Dacă nu ți-e milă de mine,/ Nu mă obliga să dispar/ În fața unei străine/ Care-mi poartă numele/ Fără rușine,/ Fără să mă imite măcar/ Ca și cum/ Nu m-ar fi cunoscut niciodată./ Nu încerca să pretinzi/ Că sunt eu, dar schimbată,/ Nu mă umili/ Ștergându- mă din oglinzi,/ Lăsându-mă doar în fotografii.”
De fiecare dată când autoarea are curajul să riște puțin și să iasă din spațiul protejat al poeziei filosoficomorale, al scrisului „adânc” cu mare succes la publicul ce-și ia adevărurile din el, un aer proaspăt se poate respira dând paginile cărții. E cazul câtorva poeme în regim (mai) realist, precum Sub zăpadă. Dar, fatalitate!, și întrun asemenea text vine autoarea din oficiu de poezie comme il faut, cu inevitabilele puncte de suspensie: „Se spune că zăpada ține de cald./ Ține de cald?/ Te simți bine sub nucul/ În care te cățărai?/ Recunoști satul?/ Cum toți sunt plecați/ La căpșuni în Spania,/ Satul pustiu e aproape asemenea/ Celui din copilăria ta,/ Doar cupola bisericii,/ Învelită în tablă,/ E mai urâtă./ Iarba va fi - o să vezi! - / La primăvară la fel./ Voi veni să te întreb/ Dacă e adevărat că se aude cum crește…”. Imaginea finală, introdusă forțat și exploatată stângaci, pentru că autoarea vrea să facă neapărat „poezie”, te duce cu gândul la textul eminescian în care ea era perfect integrată și asimilată. Dar se poate și mai rău, în Orologiul fără ore: în coborârea ștachetei artistice pentru declamarea unor adevăruri către marele public, Blandiana ajunge să se confunde cu Păunescu în registrul de expresie cel mai facil al acestuia. O strofă din Examen: „Și somnul întrerupt de oboseală,/ Coșmaruri putrezind prea multa viață,/ În fond, o repetiție generală,/ Căci, iată, moartea însăși se învață”.
O spun cu regret, fiindcă poeta „șaizecistă” a avut un rol important în contextul rupturii generației sale și a literaturii române postbelice de epoca realismului socialist. Succesul de public i-a „mascat“ uneori adevărata valoare. Problema este și a Anei Blandiana, nu numai a celor sincer intrigați de o asemenea poezie cuminte, în care „genialul păianjen” își țese pânza și universul „atârnă și el”, „fără să știe de cine...”

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara