Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea Românească:
Poezie cuminte de Daniel Cristea-Enache

Cotidianul suburban, dezolant, sordid este fundalul şi climatul multor versuri ale tinerilor poeţi de azi, "milenarişti". După cum observa un critic atent şi exigent al actualităţii literare ca Alex. Goldiş, lirica acestora a preluat o funcţie socială ce era marcată, uzual, de proză, nuanţând astfel componenta expresionistă dominantă. Aş adăuga că direcţia criticii sociale şi sensul mai profund al amărăciunii existenţiale fluctuează, nu numai de la un autor la altul, dar chiar în interiorul aceluiaşi discurs, cu accente deopotrivă anticomuniste şi anticonsumeriste. Violenţa de atitudine şi limbaj la adresa activiştilor, securiştilor, cenzorilor anterevoluţionari se împleteşte (mai apăsat la Marius Ianuş şi Elena Vlădăreanu, mai adânc la Ruxandra Novac) cu penalizarea capitalismului sălbatic, a îmbogăţiţilor ridicaţi pe cadavre şi - inevitabil - a societăţii indiferente la fragedele ei valori...
În acest cadru generaţionist al fracturilor şi convulsiilor, Ion Maria vine cu o notă personală şi o perspectivă complet diferită. Povestiri din cartierul de Est, al patrulea volum, deja, al unui poet care a debutat editorial în 2002, surprinde în primul rând prin lirismul blând, serafic, extras "alchimic" din ordurile marginii de lume românească. Acolo unde eul gesticulant, retoric, sarcastic al fracturiştilor înfloreşte în jubilaţia imprecaţiei şi expectoraţiei, eul retractil, sfios şi cuminte al bietului intelectual aflat sub vremi se apleacă asupra gunoaielor ce-i sufocă viaţa, cu credinţa că va găsi aici "cel mai frumos poem al lumii": "poate că printre multele/ hârtii/ de la tomberoanele/ de gunoi/ din faţa blocului meu/ este scris/ şi cel mai frumos/ poem al lumii/ dar cine să-l citească?/ pisicile sau câinii/ ce caută mâncare/ prin gunoaie/ gândacii care/ abia au învăţat/ să citească de la furnici/ numai Dumnezeu/ ştie acest poem/ dar poate că/ nici lui/ nu-i mai pasă/ că noi oamenii/ nu mai vrem/ să-l citim" (Cel mai frumos poem).
Punerea în pagină a poeziilor, în versuri de mică întindere decupate dintr-un discurs, oricum, deloc amplu îl diferenţiază de asemenea pe autorul craiovean de congenerii săi care preferă, în marea lor majoritate, textul-fluviu, compozit şi despletit. Ion Maria comprimă şi încearcă să esenţializeze într-o "cheie a purităţii" (Gheorghe Grigurcu) ceea ce colegii săi de generaţie desfăşoară şi documentează incriminator: o realitate apăsătoare, o existenţă aproape insuportabilă. Prin contrast, fiecare "povestire" din acest cartier de Est mizerabil, având "o aură neagră de gunoaie", se doreşte luminoasă şi stenică. Deşi punctul cardinal e tomberonul de gunoi ce nu se mai poate conţine, iar ca personaje predilecte (în registru realist) apar câinii ologi, uzi şi flămânzi, pisicile gestante şi o mâţă oarbă, şobolanii şi gândacii, privirea franciscană a poetului găseşte aici o semnificaţie mai înaltă, un Dumnezeu probabil, plutind pe deasupra cartierului muncitoresc. Cele mai reuşite secvenţe din volum sunt acelea în care respiraţia divină se face simţită, spre bucuria religioasă a credinciosului care vede semnele: "să vezi/ când pleci la serviciu/ şi treci/ printre gunoaiele/ din cartier/ peştii aurii/ ce înoată/ la mare adâncime/ pe sub pământ" (A fi poet); "într-o noapte/ îngerul i-a dat/ o aripă de-a lui/ câinelui fără un picior/ ce trăia/ pe lângă tomberoanele/ de gunoi/ din faţa blocului meu/ acum câinele zboară fericit/ printre plopii/ de peste drum" (Zbor); "mereu/ printre blocuri/ mă calcă/ un buldozer/ de întuneric/ transformându-mă/ într-o pată/ de lumină" (Destin); "ca un răufăcător/ care stă sub apă/ cu trestia în dinţi/ până ce trece/ potera/ aşa şi Dumnezeu/ se ascunde/ în subsolurile blocurilor/ din cartierul meu/ cu gândul că/ doar-doar/ îl vom căuta/ chiar dacă nu mai ştim/ care este/ trestia lui" (În subsoluri); "locuitori ai oraşului/ dimineţile când buimaci/ plecaţi către muncă/ nu auziţi inima mea/ râcâind la uşa voastră/ ca un câine flămând/ care toată noaptea/ a mers prin oraş/ în căutarea iubitei/ şi-a oamenilor buni/ cum altădată/ călugării rătăceau/ prin deşert/ în căutarea/ cuvântului sfânt?" (Întrebare).
Dincolo însă de aceste poezii onorabile, găsim puţin. Fără tensiuni şi fără crize, textele lui Ion Maria se succed pe aceleaşi coordonate etice (sau, mai exact spus, eticiste), într-o tonalitate egală, cvasiautistă. Problemele volumului apar tocmai din absenţa oricărei problematizări în sferă morală şi religioasă. În centru se află un personaj suferitor, care vrea să capteze mizeria şi urâtul existenţei pentru a le converti într-o valoare superioară. Ca Iov pe-o grămadă de gunoi, cu cât acest suflet delicat ar avea mai mult de îndurat, cu atât victoria lui spirituală ar fi mai mare. Numai că - un prim impediment - poetul nu are capacitatea plastică de a figura Răul, pe care îl stilizează şi simplifică în felul în care procedează cu Binele. Ambele forţe, energii, teritorii sunt reproiectate naiv, cu un rafinament de carte poştală ilustrată. Îngerii şi diavolii apar şi dispar fără să lase vreo urmă în conştiinţa sau sensibilitatea lectorului; precum acele personaje translate din Biblie, dar vidate de conţinut şi cu trăsături convenţionale, din lirica pe stoc a gândiriştilor. Schematică, simplistă este şi reprezentarea omului rău, în unităţi versificate ce se vor emblematice, dar sunt numai sămănătorist-puerile: "să nu mai audă/ plânsul câinilor/ din faţa blocului/ omul rău/ îşi acoperă urechile/ cu ziduri/ de beton" (Omul rău). Penultima "povestire" din cartierul de Est este, tot aşa, compromisă printr-o dulcegărie cum n-am mai întâlnit de la concursurile cu desene pe asfalt organizate, în anii �80, pentru pionieri. "Viziunea" poetică este a unei eleve-model, poate chiar comandantă de detaşament: "lângă zidul de bloc/ pe care un golan/ desenase ceva urât/ se joacă acum/ un copil nevinovat/ un copil ce nu a cunoscut/ încă/ urâţenia lumii/ şi dintr-o dată desenul/ s-a schimbat/ s-a transformat într-o floare/ ce zâmbeşte/ privind la copilul/ al cărui păr blond/ a devenit/ o aură/ de înger" (Îngerul de lângă zid).
Suntem la ani-lumină de însângeratele graffiti ale Ruxandrei Novac. Dar nu opoziţia expresionism/ franciscanism este relevantă în cazul de faţă, ci involuntara caricare, la Ion Maria, a constituirii imaginilor poetice - şi a lirismului însuşi. La un moment dat, neexperimentatul autor riscă şi o artă poetică, la fel de înduioşătoare prin truismele expuse pe centimetru pătrat: "o poezie/ este un nivel/ de trecere/ un pas al conştiinţei/ către altceva/ nici nu ştim bine/ către ce/ sigur este că/ o poezie/ te ajută/ să te ridici/ către cer/ chiar când locuieşti/ între gunoaiele/ din cartierul/ alchimic" (Rost).
"Către un astfel de suflet care este excepţionalul poet Ion Maria se îndreaptă - încheie empatic prefaţatorul - preţuirea mea admirativă, emoţia mea confraternă". Dar un critic fin de poezie ca Gheorghe Grigurcu trebuie să ştie că bunele sentimente nu sunt suficiente pentru a susţine, artistic, o pagină de literatură. Din păcate pentru căţelul ud şi flămând, pentru pisica oarbă care scormone prin gunoaie, pentru şobolanii şi gândacii mişunând în lumea betonată a lui Ion Maria, acesta nu reuşeşte să scrie, în nouă cazuri din zece, decât o poezie cuminţică şi palidă.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara