Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Literatură:
Poezie de Ion Pop


Litere şi albine



Adolescent, licean, în zile-nsorite de mai,

întors de la oraş în livada bunicilor,

obişnuiam să mă urc într-un măr înflorit,

cu o carte-n mână,

şi să las să se-amestece,

printre polenuri de aur,

litere şi albine. Alcătuiau

în jurul meu un cerc în care

nu mai ştiam

al cui e zumzetul, a cui lumina.

Iar eu eram exact în centrul lui.



Poate că şi pozam puţin, cum îi sta bine

unui atât de june cărturar

promis, gândiseră ai mei, ţăranii,

unui măreţ şi falnic viitor.

Trecutul

era încă aproape - mă vedeam

copil trimis cu vaca la păscut

cu-o frânghie-ntr-o mână, şi cu o carte-n

alta

pe haturi, printre grâne şi sturzi, lângă

morminte, -

în aur toţi şi pentru totdeauna.

(Păcat - gândesc acum - pentru Signac,

şi pentru-al său confrate, Seurat,

că n-au ajuns să mai trăiască ziua

aceea şi că nici

de Someş şi de mine n-au mai putut să ştie -



ar fi avut, desigur, ce picta).



Acum, când mărul e de mult cenuşă

şi când în loc

de-albine şi grăunţe de polenuri

îmi zumzăie în jur numai globule,

biete scântei sărind

din propriul meu sânge,

eu tot în centru sunt şi plin de-auzuri.



Chiar dacă ştiu că nu mai e, de-un timp,

poetically correct

muzici s-auzi, pe-nchipuite

circumferinţe roşii, trecând tot mai departe

prin fii şi fiice, eu,

cu urechile mele-nvechite,

cutez , totuşi,

să spun că le-ascult.



Ca pe-o tot mai calmă ninsoare, ca pe

o prelungire de foşnete către verile viitorului -



vor fi puţin şi ale mele - careva dintre ei

va simţi, poate,

adiindu-i în sângele orb,

un fel de boare, un fel de umbră,

va cădea, poate,

măcar o clipă şi fără nici un motiv

pe gânduri, aducându-şi aminte

de ceva fără nici un chip, o ceaţă

de muzici mocnite

printre globule şi apa limfei.



Ca de-un centru risipit în pulberi

de lumină, abia mai pâlpâind, şi-ntr-un

târziu,

de-atâta luminoasă osteneală

uitând încet, uitându-se în toate,

în aur tot şi pentru totdeauna.



Deltă



Într-o vară, pe când alunecam

cu vaporul pe un braţ al Deltei Dunării,

fiica mea mi-a fotografiat mâna dreaptă

rămasă cu un creion între degete

pe când citeam o carte cam prea celebră

de Vladimir Nabokov

şi tocmai mi se aşezase pe degetul arătător

o libelulă aproape transparentă.



Era, nu-i aşa, un fel de emblemă, foarte

poetică,

a comunicării, să-i zicem viscerale, dar şi

inefabile,

dintre viaţă şi text, drept care

a şi fost aleasă, apoi,

pentru coperta cărţii mele Viaţă şi texte,

cu paginile, desigur în negativ, şi pielea mea devenită albastră,

libelula cărămizie, creionul trecut din

verde-n alb,

cu grafitul aproape fumegând

din cauza, fireşte, a concentrării.



Ceva mai târziu, pe când eram foarte aproape

să ne vărsăm în mare,

şi când poetul N.D. mi-a cerut

un fel de definiţie lirică a Deltei,

i-am răspuns, inspirat, că foarte expresivă

ar putea fi aceea de palimpsest,

(ca un neomodernist târziu ce sunt,

am fost foarte încântat de metaforă):

marele fluviu aduce, nu-i aşa,

straturi mereu noi de aluviuni, muzica ţărilor,

devenite Triunghi,

putem citi, apoi, marea cu verzi răsfoiri

sărate ,

geometria eliberată-n larguri, păstrând

totuşi

o amintire de linii drepte,

o rază din marele Ochi.



Şi tot răspunzând, întrebând, lunecam spre

mare,

în jur era numai apă şi stuf, în noi literatura,

câte-o egretă albă, un cormoran cenuşiu

şi libelula prinsă-n răşina peliculei, -

şi sângele nostru tăcut, tresărind o clipă,

când, din nebăgare de seamă,

cartea mi-a alunecat dintre degete

şi, ah, Lolita, Lolita

s-a scufundat printre mâluri,

înecându-se pe vecie.



Şi noi continuam să alunecăm

foarte încet spre mare, -

deasupra era sângele nostru, jos apa,

aluviunile,

deasupra cerul, jos peştii analfabeţi şi romanul,

lectura pe veci neterminată

şi stuful, şi cormoranii, şi mâlurile neştiind

că sunt triunghiuri sfinte,

şi noi vorbind gravi despre palimpseste,

ameţiţi de muzica ţărilor,

sub Ochiul triunghiular.



Deschideam ochii, închideam ochii,

ştiind, neştiind.

Alunecând spre mare.



Pietŕ



Voi auzi cândva ca prin vis

cum se scot cuiele, ca mari rădăcini

eliberând lutul, voi coborî încet

printre tâlhari, spre genunchii tăi, Mamă

către insomnia de veci.



Mă va aştepta, Doamne, abia atunci,

truda cea mare

de a vedea mereu

cum mor şi cum calc pe moarte.

De miliarde de ori

îmi vor obosi braţele slăbite,

de miliarde de ori

mi se va opri inima ostenită

în piepturi ce vor muri.

- Ah,

toate aceste căderi, gemetele şi urletele

izbind clipă de clipă-n

timpanul meu ceresc, o,

palmele mele de lumină

ce nu vor mai face nicicând bătături,

tot mângâind feţe înlăcrimate, spălând

rănite picioare, aşezându-se

de miliarde de ori

pe umerii încovoiaţi!



Să fii ramă în vecii vecilor,

în timp ce peisajul se veştejeşte,

în timp ce portretul pute,

în timp ce mor încă şi încă o dată

foarte moartele naturi moarte.



Tempus



Timpul. Frumos. Cu Profeţiile,

oho, împlinite toate.

Şi, mai ales, Ultima.

Mari surprize nu prea

mai putem avea. Am

raportat şi visat

aproape totul.

Mutări şi mutaţii,

mutanţi şi muţenie.

Poeţii mai găsesc totuşi

câte ceva

de cântat.

Iar când răguşesc, joacă fotbal,

precum odinioară, Cioran,

cu craniile lui Yorrick.

Poetesele, şi mai brave,

îşi ridică tot mai tulburător

poalele-n cap -

ţin neapărat

să ne arate

Adevărata Stemă.



Şi păci asurzitoare

şi Europele vesele

ciupindu-se, chicotind.

Şi zâmbetul Generalului,

până dincolo de urechi,

care-ţi taie urechile

cu arcul lui tandru,

de oţel inoxidabil.

Pe sub copacii plini

de ciori vopsite ca papagalii.

Şi cizmele celor şi mai Egali

pe care

le lustruiesc tot egalii,

lăudând şi cârtind,

printre îngeri şi vite.



Da, Bacovia. Chiar aşa.

Şi cerul. Frumos,

pur şi simplu,

e cerul, -

senin sau mânios.

Şi toate Profeţiile

îndeplinite.



Şi Timpul.





Cactus



- Uită-te bine la floarea asta,

îmi atrage atenţia fiul meu

pasionat colecţionar de cactuşi, -

nu trăieşte decât o zi.



- Mă uit, îi spun, e ca o mână scoasă

de-un deţinut din geometria

ghimpată, din lagărul lui

verde, de concentrare. E-un bot

fragil şi catifelat, de aspru

arici vegetal. Ca un profesor pare,

ce-n mijlocul Marii Prelegeri

şi-ar arunca, surâzând complice,

cravata pedagogică.

Aşa va fi fost, gândesc,

neprihănita Fecioară

trezită din somn

de vocea Arhanghelului. O rană e,

deschisă foarte încet, pe dinăuntru. Un

trudnic gând

odihnindu-se, în sfârşit, o clipă

în oboseala lui luminoasă.

Un Drept, ajungând târziu

să vadă faţa lui Dumnezeu

şi pedepsit de îndată

pentru că-a îndrăznit s-o vadă. Un...



- Da, da... Dar uită-te bine

la floarea asta.

Nu trăieşte decât o zi.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara