Sînt întrebat de îngeri: mai ai aripi?

Sînt întrebat de îngeri: mai ai aripi?
Mai poţi la trîntă să te iei c-un puf
De păpădie-n aprigul văzduh?
Mai ştii de melci cleioşi trupul să-ţi aperi,
Cînd stai pe-o rînă-n dosul casei vechi
Ca să pîndeşti cum cad în cărămida
Adîncii magazii, perechi-perechi,
Razele-amiezii, pîrjolind omida
Şi-ţi sfîrîie pe-o plită roua grea
Umbrită de tandreţea unui brustur?
Mai ai curajul blînd cu o andrea
Să-nţepi şopîrle, c-un chibrit să-l usturi
La tălpi pe Domnul care s-a lungit
Din iarba groasă pîn’la infinit?

De dezvoltat…

Troilus şi Cresida
Tot luau clepsidra,
Privind cum se scurge
Nisipul c-un dulce

Îndemn la răsfăţuri
Neţinute-n hăţuri…

Îngerii noştri sînt mai deştepţi…

Îngerii noştri sînt mai deştepţi!
Scot curcubeie cînd nici nu te-aştepţi

Şi le-ntind, prin odăi, peste pat,
Făcîndu-ne somnul mai ondulat,

Cu visele-n şapte topite culori
Ce te iau, adormită, de subsuori

Şi te trag de sub pături şi, goală,
Te lasă să umbli c-o portocală

Pe unde mi-e şi ruşine s-o spun,
Ci doar te împroşc cu parfum…

Să intru-n măruntaiele cuvintelor…

Să intru-n măruntaiele cuvintelor,
Să pipăi crinul în lăuntrul lui
Plin de parfumul atotrăbdător,
Roua, ce nu-şi dă miezul nimănui,
S-o lin rostogolesc în palma-mi grea,
Din fluturi maţele subţiri să zmulg
Şi să le-atîrn în prapuri scurşi abia
De sîngele lor fraged. Şi-apoi surd,
Cu nici un cîntec la urechea-n rană,
Să mă întorc iar blînd, în mîini c-o cană,
Şi să-l întreb pe Dumnezeu, încet,
Despre furnicile din sticlele de-oţet
Şi despre rîma ce se-ntinde, groasă,
Vrînd melcului să-i fie roz mireasă
La temelia umedă de casă…

Zmeul şi Zmeura…

Un Zmeu iubea o Zmeură, ci ea
Pe-un rug aprins de-amurg se perpelea,
Cu fesele roşind mereu mai tare
De-atît extaz şi-atîta încîntare.
Şopîrle moi se cotileau să-şi lase
Alături coada fină de mătase,
Ca o dovadă că au fost şi ele
Pe-acolo, suferind de pofte grele,
Şi bulburucii forfoteau pe prundul
Izvoarelor înfiorate-n gîndul
C-or să le-nţepe solzii, fără veste,
Abia acum, la capăt de poveste,
Cînd vraja, risipită, nu mai este…

Cum ne pîndeşte, de sub iederi, moartea…

Cum ne pîndeşte, de sub iederi, moartea!
Nu ştie c-am îmbătrînit. Ne vrea frumoşi,
Şi-adolescenţi, şi aplecaţi pe cartea
Cu basmele în care-s zmeii scoşi
Din scorburi, pentru zîne buimăcite
De cîţi fiori le duc din flori în flori,
Parcă purtate-n zori de subsuori,
Lin să strecoare roua, ca prin site,
Cu coapsele şi sufletul lor moale,
Şi-apoi să se prefacă-n rotocoale
De-arome durdulii, urcînd la cer,
Unde chiar Dumnezeu, bijutier,
Le va lăsa să strălucească-n soare
De-a pururi, fericite şi fecioare…

„Copac sfios”, iubirea-ntruna creşte…

„Copac sfios”, iubirea-ntruna creşte
Pîn’ se-mbulzesc pe crengi fructele mari,
Ascunse-n frunze, rotunjind cereşte
Dorinţele ce le purtăm, hoinari
Prin roua plină de primejdii grele,
Fără să ştim că sîntem ocrotiţi
De îngerii ce dau cu bidinele
Fluturi şi flori, scoţîndu-ne din minţi.
Culesul va începe către seară?
Cine din noi va înţelege, blînd,
Că Dumnezeu în carne ne coboară,
Spre-a le lua cu mîna Lui din vînt?
Şi-a le muşca-n miezul mustos, cu sîmburi,
Ca să simţim că nu mai sîntem singuri…

Chiar lucrurile au altfel de umbre-acum…

Chiar lucrurile au altfel de umbre-acum
Mai reci, mai groase, sprijinind pereţii
De aburi moi ai burei dimineţii
Prin care îngerii pornesc la drum,
Fără merinde, roşi de vreo petală
De crin la nimb, de rouă la călcîie,
Prinşi într-o boare ce de-abia le-adie
Fulgii din aripi şi de praf li-i spală;
Şi-apoi se odihnesc şi-şi beau din rană
Sîngele alb, ca pe o hrană-anume
Pentru-nchinare, pentru-nţelepciune,
Blînd ocrotiţi de-a Domnului grea geană.
Şi către-amurg, înfofoliţi în brume,
Păşesc, nostalgici, în cealaltă lume…

O, Moartea Bună e ca o uitare…

O, Moartea Bună e ca o uitare
A gîndurilor tot mai greu de-nchis
În cîte-un flutur ce-a-nvăţat să zboare
Fără de grijă, surd, peste abis,
Şi-i ca şi roua rotunjit-alene
Pe frunzele lucioase de-un zmeu blînd
Sau de o zînă care-şi poartă-n gene
Comoara lor, prin pajişti moi cîntînd,
Sau ca un glob de păpădie luată
De dulci zefiri ca să se spargă-n vis,
Acolo unde nici nu ni-e permis
Durerea s-o-nţelegem vreodată,
Ci doar culegem fragi şi mari căpşune
Şi ierburi tremurînd de-nţelepciune…