Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

 
Poezie de Constanţa Buzea


lind-colind

înainte de bucurie
un cântec larg este
şi zări de salcâmi
şi păsări puţine
şi ninge-ndelung
şi se face baltă
ceara plânsă noaptea
de la lumânare
peste flori de munte
care vor muri
plină de argint
flacăra se rupe
şi răsuflă lin
într-un lind-colind
ca-ntr-o raclă de mărgăritare
suie-şi maica mâinile în cer
dincolo de crucea
albelor sprâncene
unde fruntea pură
lunecă pe tâmple
unde nu se ştie lacrima ce spune
înviere după întristare


împodobirea cerbului

mugur abur ram în leagăn
pasăre a fraunzei care
va veni din depărtare
să-nverzească un mesteacăn

pentru mine o să treacă-n
vis acest cuvânt de sare
ca zăpezile din soare
să zidească un mesteacăn

şi-o să spună şi-o să tacă
drept tremurător şi mare
cât un nor pe care-l doare
să umbrească un mesteacăn

izbucnind în sine pleacă
frunzele în sărbătoare
zimţi de cer şi nerăbdare
îmblânzind un cerb-mesteacăn


cuminţenie

străin în casă străină
sufletul nu deschide gura
vino afară îl îndemn
dar el tace îndură

s-a speriat de ceva şi cuminte
stă în singurătate ca într-un pat
cu perdelele trase aşteaptă
să fie de viu sufocat

mă aşez sub cerul liber
îl las înăuntru pe el
mirându-mă că nu plânge
neprihănit ca un miel

eu îl uit el nu poate
eu încerc să mă rup din coşmar
definitivă sudura vertebrelor
ale sale de abur ale mele de var


rugăciunea continuă

mersul în sineşi al postului cură
belşug de lacrimi ca o răşină de pin
îngeri alină buzele întru arsură
şi izvorăsc mireasmă din străvezimi

sarea din suflet setea din gură
ranele ustură ochii surpaţi în senin
îngeri alină buzele întru arsură
şi izvorăsc mireasmă din străvezimi

veghea intră în casă ca o căldură
şi rugăciunea continuă-n somnul puţin
îngeri alină buzele întru arsură
şi izvorăsc mireasmă din străvezimi

plin e potirul de picur şi fărâmitură
trupul şi sângele Lui ne ridică din chin
îngeri alină buzele întru arsură
şi izvorăsc mireasmă din străvezimi


dar din dar

acolo sus în lumea fără geam
sunt munţi în care norii locuiesc
şi lacrima pe care o plângeam
în somn visând că nu mă umilesc

sunt clinele de sufletesc dezastru
pe care le coboară miei păscând
sub stele sufocate în albastru
ce-aşteaptă mila ochilor de sfânt

de n-aş muri m-aş arunca în gol
dacă durerea-nchipuită n-ar
vâsli în suflet speriatul stol
de neputinţă la hotar

cine îmi crede zâmbetul amar
de nebunie stâlpnică un rol
greşeşte şi îmi face dar din dar
din apa care tulbură nămol


albirea

ca foc ce calcă pe zăpadă
cu grijă a nu degera
vin împreună la spovadă
cu sufletul albindu-mi ea

vin ostenită de primejdii
vin cu greşeli şi cu păcate
caut cuvintele nădejdii
şi nu le aflu pentru toate

asurzintoare-i ca un clopot
cu dangăt dublu viaţa mea
m rog să pot ci simt că n-o pot
nici amăgi nici mângâia

greşealele ca năduşeala
mă ruşinează mă vădesc
vin Doamne stinsă de sfială
la tronul Tău duhovnicesc

ca foc ce pe zăpadă umblă
pe albul marmurei din treaptă
mi se topesc genunchii-n umbră
cât rugăciunea mea aşteaptă

mărturisirii mele oare
preţul neînsemnat i-L vezi
ci Doamne mie mi se pare
că în icoană lăcrimezi

fă pentru mine o minune
de nu aici atunci când unde
ajută-mă acum a spune
şi ce-am uitat şi ce-aş ascunde


fără de umbra

fiind cu mine sufletul
clipelor pe care nu le-am trăit
gust fără foame
numele lor nenumit

mi s-a părut că petrec
chinul celei
ce Te născu şi îţi dete
cuvânt din sânii-i

Doamne auzi-mă
fără deloc să te mânii
fără de umbra ţi-o legăn
în braţele mele

liniştea

trebuie că este undeva un spirit
care mă îndrumă care mă constrânge
credincios respiră aerul din juru-mi
credincios desparte sufletul de sânge

dă-mi cu bună-voie drumul ca să merg
zdrenţuindu-mi pielea tălpilor în râu
nu mă recunoaşte nici o moştenire
nu mi se cuvine nici un bob de grâu

ci rămână-mi vorbele-ngânate
rugăciunea blândă somnul pururi bun
firea mea respinge liniştea din care
rup şi-n locul ei nimic nu pun


vânătoare de iarnă

săracă bucurie a frigului
alb nins arzător
pe câmp cu inima în sfârşit
auzind-o cum bate
ne putem opri
şi omeneşte distruge acum
dar în goana foamei
fiarele ne depăşesc
ocolindu-ne aripa stângă
în disperarea spaimei lor
căprioarele
de braţul nostru drept întins
se prăbuşesc
nu ne oprim încă
scris stă pe zăpadă
şi pe pământ
şirul de urme-perechi
urmărindu-se până în zare
puiul şi pasărea de iarnă
fug nefugăriţi de nimeni
ci numai de spaima lor închipuită
de un ecou-vânător
de un colţ alb care aleargă
amestecându-se-n aer
cu glontele negru netras
sălbăticiunile fug ocolindu-ne
şi astfel salvându-se poate
glonţul netras fiind umbra
celuilalt urmează drumul
aceluia drept
până la ţintă