Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Literatură:
Poezii de Ion Pop


Cîntec simplu

Acum, doar acum îmi dau seama

cã faţa ta rotundã

e şlefuitã, clipã de clipã,

de mici planete

îndrãgostite de soarele tãu,

pentru totdeauna.

Cît de cald este soarele încã,

şi cît de tandru alunecã

ele, pe tot mai strîmte orbite,

cum nu s-or lãsa, perseverentele,

pînã n-o sã-l toceascã de tot, -

nimicindu-l, iubito, iubindu-l mereu,

între tandre şi limpezi orbite.





Dialog

Pîntecele meu, zise unul, e ca pîntecele Parisului -

am ajuns rege, vai, pe grãmezi de zoaie,

sînt tot numai mlaştinã şi duhoare,

deasupra mea Îngerii bãnuiesc cã se ţin de nas,

Porumbelul, scîrbit, îşi vîrã ciocul sub pene, -

şi mi-e şi groazã sã mã gîndesc

ce-o sã se-ntîmple cu nimburile.

- N-o sã pãţeascã nimic. Rãmîn.

În curînd vor defila crini, vor gînguri porumbiţe albe,

în curînd

te vor sugruma chiar ele, aureolele.





Fereastrã romanã

Pentru Marian Papahagi

Mã uit la fereastra romanã întredeschisã,

la dreptunghiul de piatrã prin care,

prietene,

va fi ieşit sufletul tãu.

E ianuarie, ca atunci, - şi pinii şi laurii

Villei Borghese, la fel

sînt de verzi, ca atunci. În zadar caut însã

urmele de cenuşã-ale orei

în care, fãcînd o confuzie,

nu ştiu ce sudic vulcan

a izbucnit explodîndu-ţi

de-a dreptul prin inimã.

Sã nu fie chiar nici un semn

pe sticla ferestrei, chiar nici o urmã

din lumina ce te-a ucis?

Sã fi ieşit doar un abur

fierbinte numai o clipã?

Împrãştiat acum,

îl caut în roua tîrzie, pe frunze sub pini -sînt ele oare

ceva mai sîngerii? Mi se pare?

Îl simt totuşi în jur, bietul de mine,

îţi respir, poate, chiar sufletul. Rãu am ajuns.

E, nu-i aşa, nevoie,

Mereu de aer.

Altminteri, etruscii erau aproape,

pe-aici, în vecini, te-aşteptau

de foarte de mult,

cu quadrigele lor de lut, cu fibule vechi

pentru toga ta nouã.

Nu trebuia

decît sã cobori puţin - numai cã tu

pe alte drumuri umblai, pe trepte de litere,

urcînd, coborînd, strãbãtînd

vers dupã vers, Infernul, -

ah, obosiseşi, abia ajuns

pe primele trepte din Purgatoriu.

Şi nu vom şti niciodatã

cum te-a primit Dante. Va fi

tremurat mãcar o frunzã din laurii

de pe fruntea lui

din tencuiala sfîntã?

Pe-a noastrã, abia-nmuguriserã.



Pe-a noastrã, a celor de-atunci şi deacum,

între spaime rãmaşi,

vinovaţi şi greoi. Judecãtorul

va spune cîndva "Destul!, Linişte, copii,

tãceţi odatã din gurã, nenorociţilor, sînt sãtul,

terminaţi cu prostiile! Doar vi se pare

cã-aţi strãbãtut Infernul. Încã foarte

departe e Purgatoriul!"

"Prea multã Revelaţie nu încape

în creieraşul vostru" - spuneai şi tu, rîzînd

pe sub mustaţa ierboasã, - sub ierburi acum.

"Sã-ncercãm, totuşi,

sã mai urcãm puţin. Ne va ţine, ea, inima?"

Nu te-a ţinut.

Mã tot uit spre fereastra dreptunghiularã

A odãii în care-ai murit. Întredeschisã-i

şi-acum. Pe acolo

îţi va fi zburat sufletul.

Dar sã aibã oare,

sufletul, ca sã iasã,

nevoie de geometrie?

Poate, vai, cã nu are.





Ca Demostene

Nu-i a bine, o, nu,

bãtrîn nenorocit, vai de tine,

ca un Demostene, cu piatra uitatã-n gurã,

ai ajuns, iatã, sã scuipi

nisip şi sînge.

Şi vîntul, zburdalnicul şi neînţeleptul,

începînd sã vorbeascã, de la o vreme,

numai în aforisme.

Ce de marmurã, ce de ceramicã,

ce de bronz!

Şi ochii tãi cãutîndu-l

cu disperare pe Înger

şi tu alergînd, dînd din mîini,

ori îngenunchind, umilindu-te -

"Fã ceva cu mine, nu mã lãsa!"

-"Dar tu nu eşti un poem

ca sã te pot scrie din nou

ori mãcar corecta,

cu toate cã am ajuns sã-ţi cunosc

toate literele şi virgulele".

-"Dar oasele mele zdrobite, dar sîngele,

dar genunchii mei vineţi tîrîţi prin pulbere,

dar braţele mele vlãguite, dar tîmplele,

dar urletul, Îngere, urletul meu?

...Ori poate cã tu, Îngere,

eşti numai o influenţã

poate cã tu - am strigat atunci furios -

nu eşti, vai, decît o biatã, palidã influenţã

din Rilke ori din Nichita!"

Dar el n-a mai zis nimic decît "Vai de capul

şi sîngele tãu!"

Pe cînd eu îi strigam cu tot ce aveam în mine

"Influenţeazã-mã, totuşi, Îngere,

te rog în genunchi, ridicol în plinã epocã postmodernã,

ai milã de mine, sînt foarte singur,

influenţeazã-mã, Îngere, oricît de puţin!"

Dar el n-a mai zis, de departe, decît

"Vai de tine, nenorocitule,

Vai de capul şi de sîngele tãu"...





Ce-o sã facã Îngerul

Ce-o sã facã Îngerul cînd va fi nevoie

sã striveascã atîţia viermei dintr-o datã,

ca sã mã elibereze?

Îi va fi, desigur, scîrbã puţin,

apoi va apãsa cu cele

şapte sute şaptezeci şi şapte

de cãlcîie ale sale,

toate de oţel şi nemuritoare.

Şi va spune apoi: acum eşti gata,

aşteaptã numai o clipã

ca sã suflu praful şi duhoarea

de pe tine,

o, trup curat,

suflete,

fluture drag.

Îţi dau încã o datã drumul.

O lampã care te va orbi

pîlpîie, nu departe,

sub ochii mei care

au şi început sã plîngã.





Între douã idei

Între douã Idei Majore, pe care

le tot şlefuiam în minte,

am udat astãzi o tufã de stînjenei,

am lãsat

sã se rotunjeascã încet

un cap de bujor roşu.

(I-aş trece mîna printre petale

ca prin pãrul zburlit al unui ţînc)

Rãmîneţi aşa, vã rog,

rãmîneţi mãcar pînã mîine,

în plãpînda, modesta splendoare

dintre douã Idei Majore.

Nu e nevoie sã auziţi şi voi

cum sunã, mocnit şi surd, în apropiere,

strîmtoarea porţilor.

(Din ciclul Elegii în ofensivã)