Joc de joacă

După o zi de hârjoană cu morile de vânt,
cu Feţi Frumoşi, Ilene Cosânzene şi Ghionoaie slute
odată cu apusul soarelui în mintea copilului se aşternu de
îndată întunericul
fără să-l facă atent şi fără a-i lăsa vreun răzgâiat
de gând la îndemână
sau măcar o nişă de lumină sau vreo altă jucărie pentru
a avea şi el o mică distracţie
bietul de el se simţi atât de singur că de îndată
îl apucară pandaliile
fără să ştie i-am rămas ostatec între pleoape
doar sunt vecinul lui de palier, căruia i se adresează
la nervi cu: „ Băi, boşorogule!”
m-a înşfăcat din mulţime odată cu ultima imagine de
dinaintea plecării la culcare
pe când părinţii l-au forţat să-şi ia rămas bun
de la prietenii de joacă
pe ultima secvenţă îi scăpasem o înjurătură printre dinţi
mă lovise din greşeală cu-o minge de tenis peste meclă
n-a ezitat să mă trimită până hăăăt în origine şi chiar
să-mi lipească o flegmă pe obraz
acum e rândul meu să mă răzbun, să-l fac să mă
ţină minte câte zile va avea
e beznă şi tăcere-n mintea lui plăpândă şi albăstruie
din când în când mai licăresc doi îngeraşi pufoşi
ca doi ursuleţi de pluş
ce-l tot îndeamnă ba la visare, ba la hârjoană
îi smotoceşte de îndată, îi crede nişte parteneri
loiali de joacă
ce vor să-i mute noaptea în parcul de distracţii
un găligan cu mutră de cimpanzeu îi ţine calea,
îl tot împiedică să vină către mine
mă vede ca prin ceaţă , îi fac tot felul de semne disperate
implorându-l să-l evite pe netrebnicul de lângă el
e bai de intră-n cârdăşie cu-o asemenea făptură,
nu-i decât masca vie a dezamăgirii
ce-o să-i îmbrace chipul peste vreo cincizeci de ani
de pribegie prin lumea vie a închipuirii
e un joc anapoda de trist şi nu-i deloc luat în seamă
de conştiinţa lui clipocitoare
îi dau târcoale şi şapte pitici, chiar foarte mici,
dar cu caninii veninoşi
îl ademenesc cu ciocolată şi mii de cercuri vesele
şi sclipitoare cât soarele de mari
de fapt sunt găuri negre ce duc spre lumea aialaltă
scot sprayul cel însemnat cu-n cap de mort şi încerc
să-l apăr de gângănii şi dracii împieliţaţi
când orologiul bate ora de împăcare cu ziua
următoare un pescăruş cu aripile verzi
îi dă bineţe şi-l îndeamnă să-i deschidă colivia viselor
asta după ce-şi făcuse rondul vreo jumătate de oră
pe sub pleoapele lui
în prima clipă copilul e cât se poate de circumspect
cu sine
nu-şi trage fermoarul minţii sub nici un chip, e prea
odihnitoare noaptea nefiinţei
iar paginile din destin nu-i sunt încă pe
de-a intregul scrise
să-şi poată decripta mutarea ce-o are de făcut
o fi un pas în gol sau unul spre tărâmul fericirii?
când dau să mă apropii să-mi ţip prezenţa, ecoul
mi se înăbuşă în bezna pârgă
sunt foarte aproape, mă-nvârt în cerc ca-ntr-un butoi
cu zgură
jur împăcare tuturor copiilor din lume , chiar şi acelora
cu capete pătrate
numai să-mi deschidă conştiinţa să-i ţes pe
ghergheful minţii
poate cea mai frumoasă melodie de leagăn
ce n-a fost cântată vreodată
de îngerii din ceruri şi nici de mame triste
să - i desenez un bezmetec căţeluş turbat ce-mi
muşcă beregata
să-l simt sătul de bucurie, iar eu să fiu doar jertfa lui
prea blândă de peste ziua care vine
Ptiu, drace, lasă-mă să-mi văd de drum şi de-mpăcare
trimite-l pe copil a doua oară la culcare!



Nod viu şi paşnic

Sunt încrustat în moalele unui trunchi de stejar
sunt proeminent ca un nod, mirosul de răşină
mă înnebuneşte
e ca un halucinogen super strong
când mă gândesc c-o să mă reteze la noapte pădurarul
vânzându-mă apoi pe-o jumătate de votcă ordinară
mi se face scoarţa ca pielea de găină
ochii mi se bulbucă asemenea mugurilor de măr
în luna mai
ţâşnesc florile somnului în aşchii colorate şi vorbitoare
arse în creuzetul creierului ca-ntr-un crematoriu clandestin
în grabă mi se zbârcesc toţi nervii, sufletul
ca o ciupercă fleaşcă
cu greu îşi eliberează sporii în măduva unui sentiment
anemic, ruginiu
ce mişcă alene frunzele atinse de lehamite şi
de fiorul reavăn al naturii
e toamnă iar în mohorâtul meu destin
mii de cari îmi sapă galerii prin ochi, prin limbă, prin auz
gândurile toate ţâşnesc ca jeturile de lavă dintr-un vulcan
sătul de milă şi inhibare
încalec un leu nebun ce tocmai îmi adulmeca în tihnă
scoarţa plină de muşchi şi de licheni
mă ţin de coama lui ca de un drug de lemn
mă pierd în zare, prind rădăcini în nodul orizontului
acolo unde ziua lăcrimează şi noaptea abia de se înfiripă
universul e un coşciug imens, mă lăfăi, chiui, urlu
nimeni nu bagă de seamă că-s fibra naiului din
mâna unui maestru clandestin
şi chiar piciorul mesei pe care sunt întinse bucate multe
de fruntea mea se gudură atât pisicile flămânde
cât şi sufletul unui nebun
ce dă să pună pe portativul vieţii două-trei gânduri sterpe
crezându-se un mare pianist
dar care nu-i decât un biet profanator de cadavre,
ce umblă prin cimitire după potcoave de cai morţi
seva minţii îmi e tot mai veninoasă, de cum se naşte
o idee pe loc ajunge scrum
din trunchiul meu se lustruiesc chibrituri,
iar sculptorul desluşeşte
în miezul meu mustind de apă ale lui nelinişti viu
colorate şi pline de nervuri satanice
mă fac şi fum dacă vreun sărac mi-o cere, din vâlvătaia
morţii pot chiar să renasc
dând viaţă unui puiet plăpând sau vreunui trup atletic,
drept ca stejarul secular
totul e să crezi în nebunie şi-n cei ce-o tot resuscitează
prin verbul lor lemnos ca trunchiul de mahon.