Semn

N-ai deschis bine uşa, că un pumn de piatră
izbindu-te în obraz
te-a şi umplut de sânge.

Sunt semne că lumea se mişcă,
sunt semne că lumea e vie,
sunt semne că ziua începe bine.


Temă cu variaţiuni

Mi se pare, albină, că eşti absurdă.
Tocmai am citit undeva
că nu vei trăi
decât vreo treizeci şi cinci de zile
(da, trei-zeci-şi-cinci!)
şi-ncep să cuget adânc şi încep să număr,
unu, doi, trei... printre zumzete şi zigzaguri
şi pulbere de polen şi sclipiri de aripi,
cu urechile pline de sunete sfărâmate,
cu ochii pândind prin ceţuri până mă dor -
degeaba, nu pot ghici
în atâtea ocoluri, în atâta învălmăşeală de linii frânte,
drumul tău drept către fagure,
spre tainicul Hexagon.

Când te văd zburând - încotro, unde,
cu povara ta mică şi dulce pe picioarele aurii,
firavă, parcă temându-te, rătăcită, -
iată, chiar acum te-ai izbit de fereastra mea,
şi încerci să-ţi revii, poate-ameţită, lăsându-te-n voia
unei la fel de firave adieri, -
mă încearcă un fel de teamă.
Nu pentru tine, ci pentru mine.
Printre atâtea baroce variaţiuni, -
încotro, unde, cum, până când -,
către tainicul Hexagon.

Te pot asemăna doar cu Bach, cumplitul,
ciupind, s-ar crede, clavecinul cu fine degete,
sau lovind, ca şi cum ar dansa,
cu bâta ori spada orgii,
să spargă în sclipitoare ţăndări
vuietul din adânc -
încât aproape că nu ne dăm seama
că stropeşte cu sânge-mprejur,
încăpăţânat să ajungă
până la os. Asta
îl interesează, de fapt,
când ciopleşte aşchii,
aruncând şi din mine
o mie de cioburi colorate. Să ne transforme-n
vitralii şi-n stâlpi de piatră,
asta vrea el.


Nu sunt foarte sigur, dar, poate, totuşi,
voi fi făcând şi eu parte
din familie. Las şi eu
în juru-mi un fel de zumzet, un fel de muzică,
urmez şi eu
tot felul de zigzaguri, mă risipesc
în vorbe, vorbe, vorbe,
flecărind despre mine
precum în Bacovia, ca despre Altceva.
- Tu ce dai, eu ce dau...
Mă voi auzi, oare?
şi n-au mai rămas
prea multe de dat.

De aceea, încă o dată,
vă chem în ajutor, S.O.S.,
Albină şi Bach. Mă bizui pe voi,
eu, mezinul,
care, din neatenţie ori din neştiinţă,
tremurând, împiedicat, bâlbâindu-mă,
amân şi împing în ceaţă
nu ştiu ce Hexagon.
Trăiesc
cum şi voi aţi trăit. Greşind -
dar, poate,
cu un fel de exactitate.

De-aceea şi trag nădejde
că aş putea fi iertat. Mă gândesc, totuşi,
că până la urmă
fără să ştiţi aţi găsit, găsiţi
şi voi necunoscutele
căi ale Domnului.

De aceea, mă şi bazez pe voi.
Pe tine, albină,
pe tine, Bach.
Absurzi amândoi, ca şi mine.


Dumnezeu vede

Dumnezeu vede
imaginea României în lume -
Da, da, da, da,
pare să spună El,
aducându-şi, parcă, aminte
de unul, Tristan Tzara.

Aude
un fel de vacarm,
de mare durăt, de opinteli,
de pietre veşnic rostogolite,
simte
miros de praf şi de pulbere,
un gust de sudoare şi sânge.
Ajung până la El,
amestecându-se cu tămâia,
şi nori de respiraţie puturoasă.
Dar mai sunt şi roze, mai sunt
şi pe covoare se mai toarnă parfume tari,
şi mai adie, totuşi, câte-o mireasmă
dinspre crângul acela înflorit.

Doar uneori se-ntoarce spre Sine
şi-şi zice: Doamne,
de ce nu pot, totuşi,
să-i şi pipăi,
Eu, Cel cu degete fără număr?

La urma urmei,
nu-i chiar aşa de rău, merge şi aşa,
ar putea fi şi mai rău, -
se gândeşte Domnul.
Mai putem totuşi
spera, mai ales
după ce-i voi măcelări,
într-o omenire purificată.

Deocamdată, însă,
stă şi se uită prelung.
Îl vede, poate,
şi pe servul Ion Pop,
cum gâfâie repede, alergând,
cum moare încet, surâzând,
cum citeşte, scrie, vorbeşte singur.


Într-adevăr

Într-adevăr,
flacăra, flacăra -
Flacăra.

O laudă, s-ar zice,
a lucrurilor.

Pe care tocmai
le face scrum.


Fragment de frescă

Un Sfânt Francisc predicând, predicând,
cu un crin înflorit în mână,
cu capul uşor aplecat
sub jugul blând al aureolei.

Dând, răbdător, lecţii
unei grămezi de râme,
despre cum să deprindă
dreptatea liniei.


Iată întrebarea

Iată, da, şi Întrebarea:

Ce fel de sânge
va fi curgând, totuşi,
dintr-o linie rănită?


Lucrez foarte mult

Lucrez foarte mult, izbesc şi icnesc,
transpir aproape până la sânge,
din zori de zi până-n miez de noapte,
trudesc grozav şi cu mare zgomot,
atât de mare, încât
(Doamne-ajută!)
s-ar putea să mă audă,
într-un târziu, chiar şi leii
de piatră, ce moţăie lângă treptele
de la intrarea Academiei.

Dar, uneori, pur şi simplu,
respir drept în lumină,
mă întorc după soare
ca o floare a soarelui.