Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Poezii:
Poezie de Arcadie Suceveanu


Bufniţa poetului Ioan Flora
«O bufniţă pe patul morţii»
Ioan Flora

Misterioasă e noaptea. Ca în celebra poemă
a lui e. a. poe. Pe un pat de spital, trupul şi sufletul
în dilemă – vocale roşii, gri, indigo…

Dintr-un colţ de salon, împietrită pe noptieră,
mă privea fix o pasăre cu ochi
de sferă şi gheare de onix, pasărea oracol, pasărea himeră.
Nu, nu era corbul, deşi ale corbului erau
noaptea şi ora.

Cine eşti şi ce vrei?
Eu? Bufniţa poetului Ioan Flora. Pasărea lui
şi a tuturora.

O, da? Zi-mi, ce mai face acolo
crescătorul de bufniţe, Ioan?

Bine. Chiar foarte bine. S-a despovărat
de animalu-i uman. Smulge-te din fiinţă şi vino
şi tu cu mine. Creierul hipnotic şi sângele-ţi zornic
te vor ajuta.

Bufniţa scotea un fel de îndelung gârâit.
Un scârţâit ruginit, ca
de mecanism de ceasornic: grr-u-a-a!

Electrizată e noaptea. Acum e timpul să vii cu mine.
Ce-i viaţa? Lucrul în sine. Sau, şi mai exact,
o-ngrămădire de lucruri eclectice.

Vorbele-i se contopeau cu fulgerul. Sau chiar erau
sincopate descărcări electrice.

Nu, pasăre, demon sau duh, încă
nu. În zadar te agiţi. N-ai ales bine momentul. E prea
multă primăvară-n văzduh. Şi prea miroase
noaptea a salcâmi înfloriţi. Graba ta
mă-nhibă, chemarea-ţi mă sperie.
Văzul, mirosul, auzul nu se pot
dezlipi de materie atât de uşor. Cum nu
poţi desprinde ploaia de nor. Îţi preţuiesc devoţiunea,
ba chiar îţi rămân dator cu... Dar…

Dar bufniţa, fâl-fâl! se izbea de sticla
ferestrei, fâl-fâl! de perdea, de clanţa uşii, de tavan.

O, scapă acum, scapă acum,
scapă acum de animalul uman! Te vei întoarce
la clipa naşterii tale, pe circumferinţă.
Vei reveni la feericele grădini prenatale. Uşor
şi-aproape în neştiinţă. În locul unde vreau să te duc
nu se poate ajunge altfel, la nivel
de fiinţă. Va fi ca o nouă,
ultimă,
întrupare.

O, nu, fiinţă sumbră, pasăre cobitoare!
Nu acum. Mai târziu, mai târziu. Acum voi
să mai adast în propria-mi umbră.
Să-mi mân mai departe prin trup
bivolii sîngelui viu. Tu eşti pasărea vidului,
tu eşti pasărea limitei,
mi-este greu…

Păcat,
la liziera cerului ne-aşteaptă de mult Dumnezeu
păcat,
iar se va întrista fratele nostru Ioan…

Explozii oranj. Zori vineţii peste Spitalul
Clinic Republican. În dreptul ferestrei
de la etajul al doisprezecelea, zglobii rândunele,
ciurliu, ciurliu! ţes pânza unei noi zile
cu firul
respiraţiei mele.

21 mai 2009


Pânza de păianjen

Păianjenul din ungher acum e bătrân
zi şi noapte îl simt cum mă veghează
ca din afara realităţii

Coboară din tavan până deasupra mesei
îmi spionează tremurul pixului pe hârtie
şi-mi ascultă ticăitul venei de la tâmplă
priveşte în mine adânc, până în punctul în care
începe să se întrevadă
spiritul

Bannng! se aude un dangăt mătăsos
ca de clopot scufundat
şi-mi simt fiinţa, ca un albuş de ou,
suptă-n afară printr-un pai subţire de sticlă

Uşor-uşor, gravitaţia trupului meu se lasă învinsă
de magnetismul pânzelor sale

Ca pe nişte musculiţe aurifere
îmi devorează secundele
cu delicate manevre îmi împleteşte
în ţesătura sa palmele,
sângele şi măruntaiele
îmi absoarbe gândurile şi memoria
încorporează tot ce vine în atingere cu mine
cuvintele ploaia de-afară scaunul bucăţile de ziar
frazele din Nietzsche
până când fiinţa mea începe să se topească
în circumferinţele sale de fum, ce tot cresc
şi cresc, ies din casă, se extind la cer
se amestecă uşor cu văzduhul
şi norii


Noul Iconar
Lui Vasile Leviţchi,
in aeternum

De câteva zile, apare printre discipoli
umbra Profesorului

Caii Hurmuzăcheştilor nechează-n lucarne

Ay, în absenţa solului, plantele-acestea
ar putea slobozi rădăcini
în paharul cu apă!

O lumină prevestitoare se aprinde pe ziduri
poeţii tineri duc în pumni lumini de cenaclu
uimiţi, negustorii din pieţe descoperă
chipul lui Franz Josef şi chipul lui Carol I
bătute adânc pe monede

„Înşelător e somnul Leviathanului, păgubos
e vinul de Ghetsimani”
– vorbirea lui se înscrie în părţi de vorbire
pe pereţii şcolii din sat
se-ncrustează armonios în lemnul catedrei

Se bucură zeii bătrâni
de sub pietre îşi dezgroapă inima
iconarii
Pe nesimţite sabia dintre noi se înmoaie
arginţii din palmele sicofanţilor se topesc
şi se scurg printre degete în pământ

Ay, ay, caii Hurmuzăcheştilor
beau amurg pe cupole!

O lună cu ciucuri verzi şi cu ciuf
stă înfiptă în dealul Ţeţinei.
Domnul Profesor o spintecă
surâzător cu un cuţit roşu de diamant
şi din burta ei, scoate luna „cea sfântă şi clară”


Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara