Răzor

Tot ce vei face de acum încolo, doar un capriciu-i.
Ce-ţi mai rămâne, în neputinţă, decât să te biciui?
Din felul tău, atâta cât parcă mai ştiu-l
A mai rămas ceva ce seamănă tot mai mult cu pustiul.
Ai trăit, n-ai trăit, stângaci, printre oameni, printre dealuri,
Însoţind ca o umbră năluciri şi minciuni, îndurări, idealuri,
Cui să le spui pe toate, şi câţi ar mai fi să le audă
Şi să înţeleagă joaca aceasta cum nu se poate mai crudă?
Parcă ai sta pe-un răzor şi-ai aştepta să se-ntunece
Ca mai demult, lângă nuc, dar spune, mai spune ce
Duh al pământului te-nvăluia, cum să nu mai ţii minte
Cum îngânai, îmbătat de melancolii şi cuvinte
Acele stranii poezii, iluzorii anotimpuri şi tristeţi, şi morminte,
„Te uită cum ninge Decembre, nu râde… citeşte ’nainte.”
Dinspre Mureş, ceaţa acoperea valea cu un giulgiu greu…
Am fost eu, acela de-atunci, n-am fost eu?
Şi cum începeau să pâlpâie minunile lui Dumnezeu!

Ispita

Şi de foaia aceasta, ştii bine cât de greu te apropii,
Ca un orb pipăind cu bastonul până la marginea gropii.
Umbli năuc prin oraş, porneşti aşa, la întâmplare,
Într-un octombrie rece, zugrăvind în gând icoanele rare
Dintr-un hotar mirific, unde frunzele-s ploi de confetti,
Cum apuci pe Vasile Lascăr în jos către Piaţa Rosetti,
Să ajungi într-o răscruce de flăcări şi rumoare şi febre,
Cu năluciri prin istorii din miezul acelui Decembre.
Şi treci mai departe ca prin ciudate bântuiri de omături
Către un Cişmigiu fantomatic, absent, nici măcar cu tine alături,
Căutând numai conturul acelui vers mult aşteptatu’
Cum căutai cândva, într-o ispită a sângelui, aproape de Popa Tatu.
Vai, câte chipuri te-ntâmpină dinspre Matache, dinspre Polizu, câte
Dinspre fantastice asfinţiri, peste Gara de Nord, înserări mohorâte
Când pe Griviţei, din ganguri ieşeau ca din Infern, cu feţele pale,
Fetele nimănui, să te înfioare şi acum în amintirile tale.
Veneam atunci dintr-un hotar cu porumb, cu grâu, cu ovăz, cu
Neguri şi ploi, şi zăpezi, să ajung în atelier la Dărăscu,
Unde mă aşteptau Homer şi Laocoon, şi zeităţi din vremuri străbune,
Să-i închipui măreţ în jocuri de alb şi cărbune…
De ce te-ai oprit? Mai spune! Mai spune!

Itinerarii

Străin de duhul pământului, setos de sufletul neamului,
Către poşta Vitan, prin vechii Dudeşti mai căutam timpului voga,
Dinspre Chei către Vergului, când aud printre roţi, în uruiri citadine:
„Urmează staţia Octavian Goga!”
Şi dintr-odată, ca de-un miracol se clătinară în mine
Plopii şi nucii, în zărania anilor, tot mai amarilor,
Cu jalea Ardealului, dinspre Sibii, în uluiri carpatine
Până la casa popii, dinsus, pe-o uliţă a Răşinarilor.
Pot prăfui margini de târg, neamuri turcite, dând Văcăreştilor
Loc de popas, cu martiri şi scurtări, şi schimbări de domnie,
Un călăuz, cântăreţ, fiul popii din lumea poveştilor
A răsărit ca un mag, după drumuri prin nemărginirea pustie.

Cuprins de nelinişti, într-un octombrie umbros, potrivindu-mi paşii
Cu vedenii şi gânduri, sub cobiliţe-nclinat ori după butoiul cu braga,
Coboram pe Vitan, bănuind nu departe sub zidiri Călăraşii,
Când apăru ca din zarişte numele lui lăcrimat, Lucian Blaga.
Nu, nu eram deloc în suferinţa unor impresii confuze,
Ajuns aici dintre dealuri în necuprinderi de şesuri.
La numele lui opreau, în aşteptări şi ocoliri, autobuze,
Iar bulevardul deschidea spre Unirii semeţele lui înţelesuri.
Pot răsfoi sfintele cărţi, minţi luminate dând Bucureştilor
Loc de uimiri, vaduri drumeţului, azimă caldă flămândului,
Fiul popii din Lancrăm, cu tăcerile lui, ale cereştilor
Patimi, a răsărit din marea trecere prin nemărginirile gândului.

În formă de elegie

Sunt semne că vara lui Sânmihai se apropie.
Sufletul meu cu prunii brumării şi cu plopii e,
Tremurat în azur, aşteptând funigeii să-şi ţese
Peste hotare pânzele lor, mai rare, mai dese.
Încă umblu desculţ pe drumul ţării, încă nu bate bruma
Şi nu ştiu dacă sunt eu, cel de-atunci, ori cel de-acuma,
Dacă mai sunt cel din colibă, pe coastă la vie
Ori cel ce stă la masa de lucru şi scrie.
O ceaşcă de ceai, mobilul, şi ceasul, şi cărţi, şi creioane,
Şi-n amintire ograda şi râtul cu sălcii şi răchite…
Cine-ar fi spus ce-o să-ajungi după vremuri, Iuane,
Pe ce drumuri o să umbli prin două veacuri neliniştite?
Încă mai umblu desculţ, în buzunar cu sâmburi prăjiţi
Pe vatră, după ce pâinea din cuptor a fost scoasă,
Şi vă mai chem, anii mei, de unde sunteţi, veniţi,
De după secerişuri, după cules, după otavă de coasă,
Cât încă sufletul meu pe hotare cu snopii e
Şi mai sunt semne că vara lui Sânmihai se apropie!

Hălăduiri

Supus unor stăruitoare preocupări agreste,
Ajung prin cartiere democrate uneori,
Ca în literatura cu lozinci şi manifeste
În care pentru un ideal erai pregătit să şi mori.
Cum să ies, îmi spun, din conturul acestei provincii,
Să mă pierd în fiori metafizici, prin coduri ale lumii moderne,
În enigmele lui Nostradamus, Edgar Poe ori da Vinci,
Cu ştiinţa neantului, cu nălucirea vieţii eterne?
Pe urmele lui Dumnezeu, prin cosmice infinituri,
Să mă întreb de ce-l caut, Dumnezeu e în mine
Ori nu-i nicăiri, cum în zărania continitului
Aşteptam norii cu ploaia prin pustietăţile senine.
De ce n-aş trece sfidător, şi de nimic să nu-mi pese,
– Să vezi în asta semnul menirii tale, barde,
Şi să mai dau cu tifla cuvintelor alese,
Pierdut prin cartiere, trecând pe bulevarde?
Şi aşa, chinuit de înfiorări citadine,
Ajuns pe chei, văd Mureşul, aud clipociri de golgoane,
Şi parcă Râpa Morii se-nclină peste mine
Şi Radu Vodă însuşi mă-ntoarce la icoane,
Mă ţine între dealuri, mă leagă de pământuri întinse, rourate,
Şi-ajung pe străzi, şi caut, năuc, parcă pe drumul ţării
Cu Dumnezeu alături, cum cearcă să-mi arate
O cale-a mântuirii, un loc al îndurării,
Şi sufletu-mi atârnă-n uimire ca un ciucur.
Necunoscuţi în juru-mi, eu însumi necunoscutul,
În asfinţit îmi caut, scăpat în unde, scutul
Sub sălcii clătinate, alăturea de turnul bisericii lui Bucur.