Traversarea

Unde duce această cărare luminată
de reflexiile lunii pe frunzele albilor mesteceni?

Dincolo de mal vuieşte un râu cu apă neagră
neiertător îşi face auzite ameninţările
culoarea lui vine din adânc,
din agitaţia continuă a metamorfozelor

nu sunt convinsă că ar căuta lumina
or un loc de refugiu
în labirintul întunericului din rocile acoperite
de mâlul istoriei,

desigur, mestecenii albi nu-şi potolesc setea
cu apa neagră,
printre rădăcinile lor mişună o altă lume.
Pe mal, ceapa ciorii, viorelele
şi tămâioarele pun la cale
nuntiri primăvăratice.

La o aruncătură de băţ,
o apă neagră şi mestecenii albi
traversează timpul
fiecare după felul şi asemănarea lui.


Femeia peşte

De cincizeci de ani argintul din faţa mea
îmi arată o femeie înotând
printre plasele pescarilor cu burţi lăsate,
cu mustăţi unsuroase şi bărbi până la brâu

din când în când privirea ei se înseninează,
poate Dumnezeu îi trimite un gând
ca o pâlpâire în întuneric
astfel chipul ei radiază tot mai mult
în apele oglinzii sub formă de hexagon

de cincizeci de ani femeia din oglindă
vine şi pleacă odată cu mine,
la plecare drumurile ni se despart –
adevărul este că la despărţire
nu spune nimic
rămâne pe loc şi aşteaptă liniştită s
ă se schimbe culoarea roşie
a semaforului

femeia peşte de la semafor
în semn de salut înclină
capul ca o promisiune pentru întâlnirea
din dimineaţa următoare,

ei nu-i pasă dacă până mâine
vom auzi de răsturnarea vreunui guvern,
de vreun cutremur în Insula Şerpilor
or de o nouă lovitură de stat

femeii peşte îi pasă
doar de oxigenul din apa în care înoată
printre agitaţia rechinilor şi printre
cârligele doldora de momeală.


Metamorfoză

Seminţele aducerii aminte
au germinat odată cu trecerea timpului
mai întâi peste o redută apoi peste o ruină,

amprentele unei conştiinţe mai puţin obişnuite
flutură de-asupra furiilor metamorfozate
în consolări mărunte –

nu este totul pierdut câtă vreme
din oglinzi lumina unui soare ascuns
ne invadează retina.