Femeia

Vorbea de una singură parcă mereu
pe acelaşi drum vibrând a pustietate
Uneori se putea distinge în liniştea amiezii
cuvântul Doamne. Ar fi putut fi o frântură
din cine ştie ce rugăciune lăuntrică.
Ar fi putut fi un crâmpei dintr-un blestem
la adresa cine ştie cărui chip arhaic ori duh ascuns
între cutele obscure ale minţii sale. Ar fi putut
fi relicva orală a unei blasfemii, a unui strigăt
împotriva Atoatefăcătorului. Dar cine ar fi putut
să dezlege cu adevărat din ce adâncuri şi bezne
strămoşeşti răzbăteau din gura ei ştirbă
acele bolboroseli ininteligibile?
Şi-apoi se petrecuseră tare de mult toate astea:
acolo în verile copilăriei când alergai cercul
cu tălpile mici şi fierbinţi de copil-derbedeu
înălţând colbul pe uliţele pustii şi când în aerul
tremurător al amiezii îţi apărea – vrăjitoreşte – în cale
femeia cu trupul subţire ca un fus
ascuns într-o cămaşă lungă şi albă de in.

Flori

Zi de zi trec – dintr-un elan obscur – prin piaţa de flori.
Mă opresc clipe în şir. Nările mele adulmecă de fiecare
dată cu aceeaşi voluptate confuză, cu aceeaşi lăcomie tulbure,
epicureică. Aş vrea să mă înalţ, deodată cu mireasm lor rece,
la cer. Să traversez oraşul, să plutesc peste clădiri, peste
acoperişuri, peste Parcul Copiilor, peste oamenii tot mai mici,
viermuind pe trotuare, peste firul de argint al Begheiului
tremurând incert în soare, peste turnul orbitor al Catedralei.
Dar mă trezesc, concomitent cu primii paşi, că tocmai străbat
acelaşi muzeu friguros al petalelor, că strivesc, ici-colo,
tija risipită a unei corole, că mă strecor printre şiruri lungi
de coroane mortuare. În spatele lor, aceeaşi fetişcană cu zâmbetul
îngheţat mă întreabă mecanic cum să încrusteze numele mortului:
cu litere de aur sau de argint? Cu litere drepte ori înclinate?
Din partea cui să scrie: Cele mai sincere condoleanţe!
şi Nu te vom uita nicodată!?

***

Şi se întâmplă uneori să te-ntâlneşti
(într-o amiază torenţială de primăvară)
cu povestea vieţii tale nepovestită până la capăt
s-o calci inocent în chip de vreascuri încrucişate
ermetic peste un muşuroi somnoros de pământ,
să jubilezi apoi înconvoiat sub micile scântei
ce se sting sfielnic în aer în preajma unei mori
de vânt care se bucură şi se bucură nesperat
să-i mai mişte ici-colo arípile amorţite
fumul ce suie din mormanele de frunze arzând
mocnit pe câmp aici la marginea
de vest a cartierului.

Noctambulie

Pe casa scării miroase înnebunitor
a urină pătrunsă în ciment
(cineva ţipă în somn din blocul vecin)
Cobori vertiginos treaptă cu treaptă
Mişcările corpului răspund hipnotic
la comenzile mecanice ale creierului
(parcă-l şi vezi, plutind, într-o apă verzuie
ca într-o stare placentară de levitaţie)
Ajungi bâjbâind pe asfaltul sonor
încă fierbinte chiar dacă aerul începe
să mişte abia perceptibil frunzele teilor
din cartier şi brusc greierii încep
să ţârâie asurzitor în iarba tulbure
de pe bordură
Nu e nici ţipenie aluneci – doar tu –
ca un schior lunatic pe străzi şi te aştepţi
din moment în moment la întâmplări
fabuloase de-acum înainte