Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Poezii:
Poezie de Ion Pop


ba se mai poate

Ba se mai poate scrie,
vai, poezie si dupa Auschwitz.
Chiar si dupa Gulag se mai poate scrie.
Se poate scrie
si dupa khmerii rosii.
Necrutatoarea limba mai e în stare
sa evoce, vedeti, si un fel de Elvetie,
ba chiar si un soi de Witz,
si un Guleai, tra-la-la,
printre balti de sânge.
O, Doamne, pâna
si-acel «Mehr Licht» din tipatul ultim
al unui poet spre care
navalea pe veci Întunericul.

- Dar, desigur, va gândeati si la niste
meri rosii din care
nu pot cadea
decât mere rosii. {i daca
intuiesc bine…

- Asa-i, multe se mai pot scrie,
cum scriu si eu tocmai acum,
dupa sapte ani de la moartea mea,
când ar fi trebuit sa fiu pietre
si scris pe pietre.

Ma recitesc, – sunt, iata,
atât de destept si de inventiv, –
ce de ars combinatoria,
ce de subtila hermeneutica,
ce de constructie, deconstructie!

Când nu voiam, de fapt, sa va spun
decât
ca sunt un biet om
care moare încet
printre atâtea chermeze si dantuiri.

Şi ca uneori, chiar prea des,
îmi pare ca
pâna si tandretea
a devenit doar o forma a oboselii.
ecouri

...Şi-ti pare ca auzi un fel de vuiet,
un fel de mârâit întunecat,
de huiduieli si de fluieraturi,
un fel de chicoteli,
un fel de râsete înfundate.

Undeva, – e aproape sigur –
se petrec Fapte.


acum nu

Nu va speriati. Nu va pândeste
nici o primejdie. Puteti
sa treceti linistiti pe lânga mine.
Nu are nici un rost sa va vârâti
degetele-n urechi,
nici sa va ascundeti
dupa copac
ori pe dupa zid.

Nu,
nu va fie teama. Acum nu,
nu voi urla.
Din când în când
mai trebuie sa aratam si putin respect
pentru Ordinea Universala.


point d’orgue

Straduinte mari, pe când intram, dimineata,
în Catedrala Saint-Pierre din Geneva,
ale sunetelor izbucnite spre boltile gotice
sa se limpezeasca în linii, triunghiuri,
cristale, –
câta sudoare sub bolovanii
urcati, recazuti, împinsi iarasi,
de Sisiful orgii!

Iata, asadar, inevitabila metafora
prestigioasa,
în spatiul gol, cu masa altarului pustie,
în fata doar cu-o psaltire deschisa pe un
stativ,
ca o condica de Prezenta.
Şi doar eu, singur, neprotestantul,
ascultam tipetele disperate, gâfâitul greoi
din tuburi. –
Trebuia, nu-i asa, sa-mi vina
în ajutor, tocmai la timp,
cineva din Mitologia Greaca.

De fapt, eram cu mult mai atent la mine,
cum ma simteam, cald înca, nu înca
de piatra, printre stâlpii
de foarte rece piatra,
cum eram îndoit si nesigur
sub arcurile, o, sigure, sigure,
cu sângele meu împrastiat si buimac,
înspaimântat si haotic,
cautând, poate, si el,
un soi de linii,
de margini si de limanuri.

Da, nepermis de atent la mine, cel foarte
singur,
în catedrala pustie, cu masa altarului goala,
în fata cu o condica de Prezenta.
Cautând, în toata nesfârsirea asta
un fel de margine. O biata,
simpla, vinovata margine,
în muzica fara margini, în ceata naucitoare,
în muzica asta cumplita,
sub Dumnezeu.


iata si ora

Iata si ora
când nici o durere
nu ma mai doare.
O ora în care
printre atâtea singuratati
nu ma mai simt singur.

Mai stiu cel putin un poet
care spunea
ca si durerea-i lumina.