Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea Românească:
Poezia sintezelor de Daniel Cristea-Enache

La exact zece ani de la Surâsul abundenţei (1994), Virgil Nemoianu a revenit cu o nouă ediţie, revăzută şi adăugită, a studiului său monografic despre Ştefan Aug. Doinaş. Dacă bine cunoscutul poet, eseist şi traducător rămâne acelaşi creator multiplu şi substanţial, câmpul receptării lui critice şi publice s-a modificat (alterat) îngrijorător după moartea autorului. La indiferenţa aşezată ca o lespede peste numele unui scriitor român, îndată ce emoţia stârnită de dispariţia lui fizică s-a risipit (procesul durează la porţile Orientului între trei şi şapte zile, nu mai mult), am mai avut prilejul să mă refer polemic. Doinaş nu e nici primul, nici ultimul caz de autor omagiat destul de convenţional în timpul senectuţii glorioase şi uitat în mod accelerat ulterior. Mai grav, în ce-l priveşte, este deschiderea acelei cutii a Pandorei de la CNSAS, cu documente care-l incriminează şi care au precipitat fisurarea retroactivă a civismului său. Sub ambele aspecte, această a doua ediţie e deci bine venită. Ea face un act de dreptate - chiar dacă nu şi de reparaţie - imaginii esenţiale a unui scriitor pe care, la rândul meu, îl consider de maximă importanţă artistică şi culturală în literatura română postbelică.
Virgil Nemoianu explică foarte bine, încă din aşa-numitele Observaţii introductive, şi apoi în textul rezumativ şi concluziv de la sfârşit, Doinaş intrând în istorie (iniţial, o conferinţă la Academie), rolul major al lui Ştefan Aug. Doinaş în asigurarea unei continuităţi cultural-istorice. Între 1938 sau 1947 şi 1989 sau 1991, acest scriitor pe cât de precoce, pe atât de longeviv reprezintă una dintre puţinele punţi unificatoare. El recuperează modernitatea interbelică şi o modulează creator alături de ceilalţi "cerchişti"; caută racordarea la modelele exemplare ale culturii europene şi "traduce în idiomurile frustrate, inhibate, funciar reactive, ale deceniilor comuniste, impulsurile continuităţii moderne, europene şi liberale ale românităţii" (p. 15). Reacţia lui Doinaş la presiunea osificantă a regimului comunist (dincolo de tragica, forţata sa colaborare) echivalează cu expansiunea şi multiplicarea propriei personalităţi. "La rândul lor, aceste înmulţiri şi extinderi au dus, aproape fără voia autorului, dar inexorabil totuşi, spre coincidenţa cu psihologia şi cu imaginarul estetic şi moral ale societăţii şi ale poporului din care pornea şi în care trăia." (p. 330).
Această regăsire a individualului artistic în harta spirituală a naţiei, ba chiar în matricea ei indestructibilă, cu toate ravagiile războiului mondial şi ale socialismului real, se face printr-o dublă, succesivă şi reciprocă integrare. Cel care o iniţiază este, încă din tinereţe, scriitorul esenţialmente serios şi constructiv, cu proiecte pe termen lung şi un efort de autodisciplinare impresionant. Doinaş olimpianul, aulicul, ca şi Doinaş de mai târziu, acel monstrum eruditionis, reprezintă o construcţie de sine, o edificare riguroasă şi severă. Virgil Nemoianu ne readuce în faţa ochilor originea socială a scriitorului, punctul lui de pornire. Cea mai bună măsurare a traseului parcurs apare din comparaţia simplă. Unul dintre fiii de ţăran "chiabur" devine, în timp, Ştefan Aug. Doinaş. Celălalt, şofer cu un garaj în Bucureşti...
Luând distanţă încă din perioada studiilor faţă de modelele sămănătorismului, păşunismului şi ardelenismului mesianic, "cerchistul" nu alunecă totuşi în extrema cealaltă, a estetismului unui I. Negoiţescu. El va încerca şi va reuşi o mediere, o anulare a contrariilor: nu prin ignorarea lor incultă, ci prin deplasarea componentelor tari înspre un centru flexibil şi integrator. Postmodernism în sens invers, cu accent pe valori şi pe durabilitatea lor, într-o clasicitate esenţială, fără constrângerile şi convenţiile clasicismului. Devine, astfel, explicabil de ce literatura română, cel puţin în timpul regimului comunist, s-a regăsit în modelul Doinaş. Fiindcă, lăsându-se citită şi structurată într-un anumit sens de el, îl asimila de asemenea, dar fără efort, reconfirmându-şi, printr-o vastă şi profundă operă de autor, categoriile şi structurile.
În studiul lui Virgil Nemoianu, cu capitole scrise la diferite vârste, dar cu o aceeaşi perspectivă critică, unificarea reprezentată de Ştefan Aug. Doinaş este probată şi prin unificarea pe care el a operat-o la nivelul textului poetic. În macrocosmosul socio-cultural, cu păienjenişul de relaţii şi raporturi definitorii pentru o epocă, precum şi în microcosmosul liric, regăsim "planul mai mare al unei logici interne", un ideal armonizant pe care Doinaş îl aproprie laborios, mergând, ca şi magistrul său Lucian Blaga, pe urmele uriaşe ale lui Goethe. În urmărirea acestui ideal şi a logicii operei care îl absoarbe, studiul lui Virgil Nemoianu încântă prin valabilitatea conexiunilor şi fineţea interpretativă. Cam tehnicist este capitolul al doilea, Metodele expresivităţii stilistice; iar două-trei fraze, pe care le bănuiesc de tinereţe, au o stângăcie stilistică... nerevizuită şi neadăugită. Iată un exemplu amuzant, deşi autorul e aici, ca peste tot, cât se poate de serios: "Suferinţele sintezei decurg dintr-un soi de criză de identitate: ea, personajul principal al grupului de poeme de care vorbim, nu simte că se poate arăta în lume, că poate păşi drept, cu capul sus, ca un gospodar la casa lui. Se simte estropiată, chinuită, parcă tot apare şi dispare, se apleacă spre sine însăşi, se analizează. Aşa ia naştere cea mai cumplită dintre imperfecţiunile modelului de univers oferit de Doinaş - teama că Eul priveşte numai în Eu." (pp. 52-53).
Cu aceste rare excepţii, capitolul întâi, esenţial în economia şi pentru arhitectura cărţii, rulează şi demonstrează mai mult decât convingător afirmaţiile criticului, ilustrate prin oportune citate. Analiza e strânsă şi fără cusur; la fel, periodizarea internă pe care Virgil Nemoianu o desprinde din opera vastă şi proteică a lui Ştefan Aug. Doinaş. Unitatea operei sale, criticul o descoperă nu în stil, nici în ton (ambele, de o mare diversitate), ci în tematica epistemologică. Poetul a fost fascinat de "bolile actului de cunoaştere", de drama umană a (imposibilităţii) cunoaşterii, forând obstinat în materialul verbal şi cultural pentru a potenţa funcţiile epistemologice proprii actului poetic. O problematică gnoseologică "modelează tot mersul înainte al poeziei lui Doinaş". Creatorul, într-a­devăr, conştientizează, recuperează şi înscenează liric o dialectică a gnoseologicului.
Iar criticul o explică. Într-o primă sinteză, privirea Eului are o putere fixatoare şi unificatoare. "Eternul chip/ al lucrurilor trecătoare" se impregnează în versul tânărului poet, care optează - între Platon al durabilităţii Ideilor şi Heraclit al fluviului veşnic schimbător - pentru un punct de vedere unic în faţa universului multidimensional. Sinteza gnoseologică absolută eşuează însă, tensiunea dintre unitate şi diversitate se amplifică. Sarcastic în ceea ce-i priveşte pe comentatorii comozi, vorbind la nesfârşit despre parnasianismul şi statuarul lui Doinaş, criticul studiază cu atenţie "explozia primei sinteze". Ochiul integrator îşi pierde puterea de organizare şi devine o biată privire derutată, cvasidementă. Obiectele o iau razna, lumea devine (începe să pară) aleatorie, cu "componente punctiforme funcţionând stihial". O coexistenţă discontinuă a elementelor, precum în colajele avangardiştilor. Vedem aşadar o cu totul altă faţetă a liricii lui Ştefan Aug. Doinaş. Poeziile sale, deodată absurd-ironice, prezintă un baladesc "ricanant". Cercul solipsismului s-a închis, lumea şi-a recăpătat obiectivitatea ei dură - şi deconcertantă. Va urma o nouă etapă în parcursul creator. Poetul va căuta medierea între statuar şi aleator, vizând, după desfacerea lumii, refacerea ei. Într-una din cele mai inspirate pagini critice scrise despre opera lui Doinaş, Virgil Nemoianu analizează dinamica dialectică a acestui proces al cunoaşterii, dificil şi periculos, cu schilodiri şi jupuiri verbale comparabile cu cele fizice: "Obiectele realului se strâmbă şi se pocesc întâi, iar apoi ajung să se topească într-o unică masă nediferenţiată. Fără tracţiunea opusă a Eului, natura alunecă tot mai repede în jos, pradă inerţiei, spre hăul nediferenţierii. Operaţie care, însă, cum bine observă delicata intuiţie a poetului, nu se petrece într-o clipită, nu are loc fără anume etape intermediare, avertismente, momente de stagnare temporară. Or, schimonosirea e tocmai unul dintre acestea; pe ea o exprimă lexicul urât, crud, mâlos, naturalist - în maniera lui Caraion." (p. 133). În fine, în Omul cu ochii plesniţi (poemul reprezentativ pentru noua sinteză) este vizitat un atelier subuman şi diavolesc, călătorul privind către punctul nodal şi originar din care descind şi arhetipurile, şi concretele. O expediţie care, pornind de la Goethe, pare să străbată infernul lui Dante.
Ca în cazul oricărei cărţi adevărate de critică literară, închid volumul solid şi original al lui Virgil Nemoianu cu dorinţa de a-l reciti imediat pe scriitorul atât de bine analizat.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara