Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Semn De Carte:
Poezia lui Petre Stoica (II) de Gheorghe Grigurcu


Un joc favorit al lui Petre Stoica este jocul de-a modestia. La polul opus emfazei egolatre, hiperbolei sinelui, bardul se vrea cu tot dinadinsul micşorat, redus la formatul unui ins neglijat şi neglijabil, ocolit de recunoaşterea meritelor ce e de presupus că le are, dedat unor ocupaţii mărunte. Dramatismul e resorbit în surîsul echivoc al autoironiei: „pentru mine poezia nu-i fête de l’intelect/ e doar un felinar în ceaţă/ cum?/ sau un fluture pe degetul îndrăgostitului/ ce cred despre Valèry?/ fiecare vers al său este un sicriu de cristal/ de cînd scriu/ de cînd mă ştiu/ ce întrebare!/ nu întrebuinţez mescalină/ la magazinul nostru sătesc nu se vinde aşa ceva/ beau doar votcă atît cît încape în degetarul mătuşii mele/ eu?! zvonuri lansate/ de fostele mele amante/ vă înşelaţi profund/ iarna nu port chipiu cel mult/ ha-ha-ha am glumit/ nu deţin Premiul Pulitzer/ sînt doar un poet înghesuit la colţul mesei/ informaţii false localnicii/ mă apreciază doar pentru că uneori/ le compun petiţii şi scurte scrisori/ nu mă ascund după deget într-adevăr/ îmi place varza murată/ da da deocamdată/ ce să comunicaţi Europei?/ că într-o zi voi trece cu trotineta/ sub arcurile ei de triumf/ cam asta e tot şi/ a bientôt” (Interviu [III]). E o poză romantică, îngroşată pe direcţia prozaică, „demistificatoare”, susţinută de o vervă „realistă”. Actantul liric se dorlotează în postura a ceea ce n-a fost să fie, bonom într-o autodenigrae integrată universului său moral-plastic, voit derizoriu. Prin pedalarea pe aparenţele minimalizatoare, ţine a se recomanda ca o antivedetă: „Această primăvară mă găseşte/ împovărat de glorie şi preocupat de gîndul/ că trebuie să-mi schimb roata de la bicicletă/ mă simt atît de bine sînt înconjurat/ de stima factorului poştal şi de dragostea unei cititoare/ pe care am întîlnit-o la magazinul sătesc// insectele au ieşit din bezna lor milenară/ prunii sînt gata să înflorească/ în septembrie distilez rachiuri subtile o băutură/ pentru zile falnice pentru clipa/ cînd voi primi titlul de doctor honoris causa” (Jurnal [I]). Sau cu alura unui autoportret „natural”, poză în paşaportul de poet: „Sînt de statură potrivită port barbă/ şi am o concepţie de viaţă perfect asamblată/ ceea ce înseamnă că îmi plac gogoşarii în oţet/ şi mai cu seamă îmi place să vă pun sub nas/ adevăruri pline cu praf de strănutat” (Semnalmente).

De reţinut ultimele două versuri. Ele dau o explicaţie reculului practicat de autorul Manevrelor de toamnă, care are scopul de-a asigura moralmente o şarjă convigătoare la adresa lipsei de conştiinţă a contextului contemporan. Căci simplitatea, desuetudinea, umilinţa nu reprezintă în economia poeticii în chestiune decît alibiul unui umanism protestatar, al unei posturi ecologice nedomolite. Blîndul, blajinul Petre Stoica adoptă o hotărîtă poziţie împotriva măsluirii valorilor, sfidînd sfidarea lor astfel: „Filosofia din copita măgarului/ melancolia din şoricul porcului/ umanitatea din guşa corbului/ suavitatea din inima parlagiului/ dulceaţa din cleştele dentistului/ indulgenţa din valsul focului/ lirismul din acul scorpionului// surîsul şi optimismul din fierea mea” (Embleme). Entuziasmul standardizat ori mievreria îl oripilează aşijderea: „Versuri patriotice ritmuri de broscuţe subtile/ dialoguri de frişcă roză în fum de ţigară violetă// prefer poezia tăcută fîlfîitul foilor de ceapă şi trosnetul/ cojii de pîine însoţit de monologul amurgului” (Menuet, 3). În chip caracteristic, orizontul perioadei postdecembriste apare întunecat de fariseism şi impostură, în accente de sarcasm aproape jurnalistic, precum o complinire firească a delicateţei visătoare. Ne aducem aminte cu emoţie de acele zile fierbinţi, cînd, cu elan încă tineresc, alăctuiam alături de Petre Stoica şi Barbu Cioculescu Dreptatea literară, expresia unor idealuri ce s-au văzut crunt înşelate... Ecoul lor răzbate în stihuri de-o insurgentă factură, însetate „la vedere” de adevăr şi justiţie. E o poezie politică, să admitem, dar una onestă, autentică: „Unde sînt profesorii de tortură? unde/ preoţii cu pistoale sub sutană? unde/ sînt cei care ne-au ronţăit cotoarele cărţilor?/ ei există se plimbă instalaţi în maşini luxoase/ şi învaţă alfabetul democraţiei pătat/ de grăsime a icrelor ei există/ pe unde trec locotenenţii morţii suavii/ degetul exterminatului la Canal/ îi arată dar mulţimea priveşte veselă/ în timp ce aşteaptă distribuirea adevărului” (Banală). De ce n-ar putea fi înscrisă poezia de patrie într-un registru vaticinar-sumbru? „Stau pe ţărm şi privesc prin ceaţă/ nici un SOS/ aud numai cîntecul rechinilor care vestesc/ încă un naufragiu sub pavilion românesc” (Poem optimist). Pamfletarul se dezlănţuie cu o vehemenţă eminesciană împotriva „răilor” şi „famenilor” zilelor noastre care n-au şovăit a infesta un răstimp ce părea rezervat purificării. Iluziei spulberate îi răspunde deziluzia incandescentă: „Poeme pentru femeile cu pubisul năpîrlit/ fericite însă că pot să-şi apese piciorul gros/ pe tîmpla celui gata să-şi dea suflarea?/ poeme pentru preotul care scheaună/ lîngă biserica dărîmată de el însuşi/ sau poeme dedicate canibalului păros/ care-şi clatină bărbăţia pe cărţile Universităţii? Lirism pentru cine? pentru borfaşul/ transformat în filosof? Pentru şeful călăilor/ care îşi primeşte acasă pensia în plic parfumat?/ În nici un caz lirism pentru burţile care aşteaptă la coadă/ cu o hazlie răbdare mioritică// Scriu numai pentru morţi – ei sînt singurii/ care mai desluşesc ceva” (Numai pentru morţi). Cu o indenegabilă justeţe e indicată şi cauza oneroaselor inerţii, ale monstruoaselor cinisme ale realului care e blestemata moştenire a dictatorului. Din păcate respirăm încă o atmosferă insalubră, restauraţionistă: „De atîta vreme deasupra oraşului nostru/ pluteşte o duhoare pestilenţială// greu se descompune duhul tiranului!” (Banală). Aşadar „desuetudinea”, „demodarea”, „perimarea” pe care le cultivă cu un zîmbet subţire nu-l împiedică pe Petre Stoica a ţinti cu mînă fermă şi ochiul ager centrul corupţiei în curs, „multilateral dezvoltate”, centru pe care cu toţii îl vedem, dar pe care surprinzător de mulţi dintre noi afectează a nu-l vedea: „duhul tiranului” ce nu s-a descompus încă.