Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Semn De Carte:
Poezia lui Constant Tonegaru (I) de Gheorghe Grigurcu


Indiscutabil, Constant Tonegaru a fost o victimă a regimului comunist. Probînd o exemplară verticalitate morală, autorul Plantaţiilor n-a putut adera la propaganda ce începuse a înrola destule condeie, din încredinţarea că în aria scrisului literar criteriul estetic se cuvine a rămîne suveran. Încălcarea acestuia n-ar putea fi decît de natură antidemocratică şi antinaturală, ergo patologică: „Poetul aderă la motive de inspiraţie cu care are afinităţi structurale, la care poate fi sensibil, în fine îşi caută umbra spirituală, fiinţa lui complementară aflată în simboluri exterioare; siluirea inspiraţiei cu normative contravenind realităţii psihologice, orice se sustrage verificării estetice rămînînd tendenţios, net antidemocratic, violînd libertatea individului printr-un procedeu flagrant, contrar legilor naturale şi deci pervers”. Sau cu o încă mai incisivă adresă antiideologică: „Fireşte, cum nu există o poesie pentru moşieri şi bancheri, tot aşa nu există o poesie pentru ţărani şi muncitori. Există o poesie pentru acei care cunosc poesia, care au cultura necesară s-o primească. Astfel, se realizează numai expresia coborîrii la mentalitatea ignoranţilor, o depăşire a folclorului unde s-ar integra prezumtiv şi fără nici o ocolire, de-a dreptul în zonele subsidiare prostului gust”. Revolta conţinută în atari formulări ca şi colaborarea poetului la ziarul Dreptatea nu puteau duce la alt rezultat decît la excluderea sa din viaţa culturală şi, ulterior, întemniţarea. Fragila sa fiinţă longilină, cu o carnaţie redusă la minimum, n-a putut suporta crunta detenţie care a inclus şi tortura. După toate probabilităţile, o fractură de femur, în urma căreia un fragment osos a pătruns în circuitul sangvin, i-a fost fatală. Constant Tonegaru a încetat din viaţă, pe neaşteptate, ca efect al unei embolii pulmonare, la începutul anului 1952, înainte de-a împlini 33 de ani... Scurta existenţă a bardului a purtat amprenta unei psihologii bizuite pe contraste acute, receptive la semnalele dezastrului social ce începuse, întrucît, după cum ne spune bunul său prieten şi actual editor devotat, Barbu Cioculescu, el „avea, ereditar, simţul farsei, precum şi lentila intimă care deforma sistematic realităţile, totul trăit printr-un ceasornic biologic precipitat, cu propensiune către catastrofă, ceea ce, profesional numesc astrologii, de pildă, cînd indică în horoscop planeta Saturn în poziţie dominantă”. Să adăugăm că poezia a fost croită întocmai pe calapodul lăuntric al omului astfel intuit.

Creaţia poetică a lui Constant Tonegaru ni se înfăţişează drept o placă turnantă între epoci. Am mai făcut o astfel de observaţie într-un comentariu mai vechi, în care-l puneam în relaţie pe poet pe de o parte cu Minulescu, Bacovia, Emil Botta (la care se pot asocia, desigur, Ion Vinea, Voronca, Roll etc.), iar pe de alta cu Marin Sorescu, Nichita Stănescu şi cu optzeciştii. Circumstanţă ce dobîndeşte un reflex dramatic dacă ne referim la cadrul istoric în care nu putea fi vorba de o continuitate firească, ci de-o ruptură sîngerîndă de ţesuturi vii, de necroze şi amputări ale organismului creator care nu s-a mai putut redresa decît la mai bine de un deceniu de la stingerea prematură a poetului în discuţie. În lumina tristă a unei asemenea abordări, ne bate gîndul că „ceasornicul biologic precipitat” al conştiinţei lui Constant Tonegaru a dorit a concentra, ca sub imperiul unui impuls ocult, cît mai multă substanţă din poezia interbelică ce sta să intre sub obroc, a-i alcătui oarecum un bilanţ amar-festiv. Un nesaţiu de forme, moduri, intonaţii lirice se face simţit în discursul lui Tonegaru, în pofida unităţii sale indenegabile. Recitite prin prisma istoriei vitrege, destule stihuri ale poetului ne par a fi testimonii ale unei libertăţi ce sta să apună, cu o precipitare premonitorie şi cu un filigran tragic: „Femeia pe care la Brăila am iubit-o într-o cameră de hotel/ purta pantofi verzi de piele de şarpe/ şi avea nasul turtit. Era o mulatră./ Cum venise aici, habar n-am. Părinţii, bunicii purtaseră poate odată în nări un inel.// Gura îi era o ventuză./ Sînii fierbinţi ca nişte pîini./ Ochii tulburi./ Îmi era trupul claviatură pentru dînsa/ numai mîinile îi erau reci,/ reci ca de gheaţă/ şi degetele cu vîrfuri rotunde/ alunecau pe mine ca boabe de struguri.// Îmi şoptea:/ În Peru mi-a fost amant un spaniol./ La Santa Clava avea plantaţii de zahăr./ Un altul cu favoriţi în S. U. A../ cincizeci de puţuri cu petrol la Smakover,/ dar amorul pentru pielea mea cafenie/ s-a lichidat cu două destupături de pistol” (Femeia cafenie). Cum am putea citi asemenea pasaje de violent exotism senzual fără a medita la izolarea crîncenă care aştepta obştea românească, la naţionalismul agresiv ce a coroborat-o după un timp, la pudibonderia oficială? La faptul că orice aspiraţie către lărgimea orizonturilor geografice sau doar fantaste era suspectă, taxată drept cosmopolitism ori trădare de patrie? În nu mai mică măsură sînt elocvente imaginile excentrice, insigne sfidătoare ale autonomiei spiritului creator, ale dreptului său de a-şi situa chipul aşa cum doreşte. „Un risc, o aventură totală”, cum ar fi spus Voronca, dar un „risc” şi o „aventură totală” în interiorul creaţiei, nu în spaţiul contactelor sale cu ordinea politică şi administrativă. Înainte ca „realismul socialist”, slujit cu diligenţă şi de către destui congeneri cu vocaţie deturnată ai lui Constant Tonegaru, să-şi declanşeze tăvălugul strivitor de autenticitate, acesta înţelegea a-şi planta florile spontaneităţii, precum un indelebil certificat al poeziei insubordonabile la reţete exterioare: „Pomii prăfuiţi par pianiste pudrate în restaurante/ şi clatină capul ca strugurii ce se desprind din vii” (Stăpînul mării invizibile). Sau: „flatul meu umplut cu ţărînă,/ culcat pe izvoare secate, pe secetă cumplită în chip de pernă” (ibidem). Sau: „Pe duşumele sălta ca o broască inima poetului/ cît o baniţă de porumb” (Fapt divers). Sau: „Cu inima de cretă dau îndemn” (Februarie mistic). Sau: „Cum cade noaptea din ram/ nebuni pe alge aleargă fiorii mei de pe piele/ scuturînd scrumbiile rătăcite de bancuri/ unde stau ascunse ca nervii în măsele” (Dresorul de sardele). Sau: „Viorile sunt duse în cazărmi să se culce” (Lumea fără stele). Nu mai puţin imaginea mării stăruitor evocate (ca şi Tristan Corbière, Tonegaru era fiu de marinar) posedă valenţa unei semnificaţii epocale. Simbolismul marin se dilată pînă la cel al frămîntării stihiale ce exprimă libertatea, atrăgîndu-ne în domeniul său infinit ondulatoriu, purtător al magiei necunoscutului: „A rămas Marea cu limba îngheţată pe dig/ cu morunii înăuntru ca într-o vitrină/ iar sufletul meu desfăşurat spre larg/ e un bilet de închiriat din hîrtie velină.// Înainte Marea se îndoia la orizont/ ducînd Luna înflorită ca un crin departe/ şi batistele ţîşnind din mîini fluturau, fluturau,/ păreau iepuri călcînd peste holde sărate.// Într-acolo prea şi-a decolorat numele prin toţi porii/ femeia cu coadă de peşte./ Într-acolo pe vîslele mele cu pene/ din locul unde Marea s-a rupt, Crucea Sudului creşte” (Profetul algelor).



Constant Tonegaru: Plantaţia de cuie, Ediţie, studiu critic, note şi variante de Barbu Cioculescu, Ed. Vinea, 2003, 268 pag.