Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Comentarii Critice:
Poezia ca bio-Biblio-grafie de Paul Cernat


Sorin Mărculescu, Partea din toate (Carte singură, VI),
Bucureşti, Editura Cartea Românească, 2013, 184 pag.

În cazul lui Sorin Mărculescu, eminentul traducător şi hispanist a pus în umbră poetul. Dincolo de un anumit succes de stimă, istoriile şi panoramele cele mai importante ale literaturii române postbelice îl ignoră, în general, politicos.

Debutat odată cu Dimov şi Mircea Ciobanu, el n-a fost şi nu e revendicat nici azi de vreo grupare literară, în pofida unor afinităţi vremelnice cu grupul oniricilor. E un solitar greu înseriabil, atipic, privit probabil cu suspiciune de criticii pentru care poetul autentic este, în primul rînd, o „natură”. Înrudită, oarecum, cu poezia livrescmeditativă a echinoxiştilor Adrian Popescu sau Ion Mircea şi, mai pe departe, cu ceremonialurile lui Cezar Baltag, copios alimentată de tradiţia liricii religioase europene, dar tot mai deschisă, cu trecerea timpului, spre real şi experienţa biografică directă, poezia sa reflexivă şi ceremonială tinde să cristalizeze, mai nou, într-un proiect unitar, într-o „Carte singură” care ar putea-o, eventual, relansa. Autorul are grijă să ne avertizeze, de la bun început, că n-a avut în vedere idealul Cărţii unice a lui Mallarmé, concepute, se ştie, ca scop ultim al lumii. „Modelul tutelar” ar fi, de fapt, „Cartea exemplară”, Biblia, invocată într-o cheie acutpersonală, existenţială. Recent-apăruta Parte din toate constituie, după cum aflăm din cuvîntul introductiv, a şasea piesă din amintitul proiect a cărui coerenţă internă s-a precizat, cu adevărat, abia acum: „Prima ipostază editorială am încercat-o în Carte singură (1982), articulată minuţios într-o bază triadică din retopirea celor două cărţi anterioare (Cartea nunţilor, 1968, şiLocul sîmburelui, 1973, plus încă o treime de texte inedite); mi-am subminat-o însă cu apariţiile ulterioare: Fluviul întîmplător (1985), pe care am încercat s-o ataşez unei construcţii cvaternare, iar apoi cu Lumina de seară (2000), fără a mai şti de fapt cum s-o integrez arhitectural ansamblului)”. Acestea fiind zise, ar fi, cred, de dorit ca autorul să-şi republice volumele Cărţii singure într-o singură carte care să pună mai bine în evidenţă „arhitectura” întregului…
De dimensiuni cvasi-romaneşti (cca. 170 de pagini), alcătuită din 61 de „imnuri” (numerotate de la 107 la 167) plus un imn de final (threnos fără sfîrşit)), toate - încadrate simetric de două balade scrise în tradiţie medievală (balada a 11-a şi, respectiv, a 12-a) ce par traduse dintr-o limbă veche, Partea din toate… apare ca decupaj dintr-un flux, după o logică internă dificil de aproximat. Cu puţine excepţii care strălucesc prin concizie (din păcate, nu şi prin altceva), textele „imnice” sunt ample, stufoase, cele mai ample şi mai stufoase fiind şi singurele cu subtitlu: cel final (anterior menţionat), alături de imnul 160 (studiu de caz 1) şi de imnul 162 (studiu de caz 2). Restul poemelor au drept titluri, trecute între paranteze, primul vers. Insolitul formulei frapează, iar lectura, nu tocmai uşoară, solicită din plin atenţia şi disponibilitatea unui cititor reflexiv. Aş spune chiar că, în absenţa unei lecturi lente, participative, textele riscă să devine clarobscure ca un geam aburit. Ne aflăm, evident, în răspăr – un răspăr asumat firesc, fără umbră de ostentaţie – cu linia dominantă a poeziei actuale, o poezie în general „leneşă”, definită de un hiperrealism fără orizont şi de un exhibiţionism al contingentului. Singurul punct major de contact cu ea este autobiograficul; numai că, pentru Sorin Mărculescu, miza şi sensul poeticului au un caracter mistico-religios, de rugăciune lirică, de dialog continuu cu Divinitatea şi de celebrare ritualică a ei. Nu avem de-a face cu un lirism „vetust” sau „anacronic”, inaderent la actualitate, ci cu o permanentă actualizare a „vechiului” în interiorul unei meditaţii foarte personale despre melancolia trecerii. Discursul poetic elegiac, de o elevaţie impecabil strunită a dicţiunii, aparţine unui autor îmbibat de cultură; subtilitatea reflecţiei şi complexitatea viziunii nu exclud nici autenticitatea, nici intensitatea, chiar patosul disperat al vibraţiei subiective, de-a dreptul paroxistice la final – prin efect de acumulare – în rememorarea morţii celor din jur: „dar cînd morţii-n aşteptare vorbesc despre adevăraţii morţi/ce se-ntîmplă atunci?/ce să încep acum la un sfîrşit (doar de carte?)/…/ce să fac cu chipul despărţit de cărţi/al lui cezar baltag stins bucurîn-du-se de un volum în/patul de la fundeni: el ştiutorul de uşi? şi ce să fac/iarăşi cu chipul fratelui meu din fotoliul rulant/scos de la tomograf şi spunîndu- mi că s-a/sfîrşit? ce să fac cu chipul mamei copiilor mei/căreia lumînarea i-am aprins-o şi i-am închis ochii/ şi-adevăratul plîns a fost mai tîrziu? ce să fac cu/mila mai veche a desfrunzirii tatei în balconul tomnatic cu/chipul mamei întinse în zori ca un limb uscat spre/iarnă ea ce plînsul mi l-a crescu fără să ştie? ce să fac/cu fiinţa de dincolo cu mîinile-ntinse în mine-a uitare?” (imnul 168 (threnos fără sfîrşit)). O anumită preţiozitate culturalistă, filosofico-eseistică – nederanjantă totuşi – pigmentează manierist discursul în care se topesc precum zahărul în ceai rememorări ale unor experienţe concrete de la diferite vîrste, imagini ale unor poeţi sau apropiaţi dispăruţi, dar şi apariţii ale personajelor simbolice, precum teobald sau teofilia. O sensibilitate melancolică şi crepusculară irigă totul, concurată de frenezia incantatorie a rugăciunii: „şi despre Tine se poate citi în Daniel (2: 21) cum că Tu/eşti cel ce schimbi timpuri şi ceasuri dar nu ni se spune/că Tu eşti Cel ce şi pe Tine te schimbi fiindcă şi/parte din tot şi tot al tuturor părţilor eşti şi că poţi în/schimbări să-ţi înfigi arătătoarele-n ochi ca să-i sileşti/şi pe ei himenopteric să se şi vadă atră- gîndu-se unii pe alţii/…/şi eu nimicul nimicului întru Tine plutesc şi fără Tine/Te laud din înlănţuiri de sfîrşituri” (imnul 147). Nu lipsesc inserturile vizuale delicate ca nişte irizaţii ale textului: „albinele-s roiuri stîncoase acul luminii/viu le străpunge şi zborul amnezic le-ncarcă de miere”. O asemenea poezie trece dincolo de postmodernism, nu rămîne dincoace de el. La o privire atentă, fiecare imn component îşi dezvăluie o „temă” şi o „figură” care-l orientează pe dedesubt: aşa sînt, de pildă, „iadeşul”, „menghina”, „fărîmiţarea” timpului, „povestea fără sfîrşit” ş.a. Fluxul aluvionar al conştiinţei din poemele ample alternează cu esenţializarea elaborată a altora, aproape gnomice. Sintaxa e întortocheată, manieristă, dar fluidă, subtil incantatorie, decupajele biografiste, concrete, fiind prinse şi înfăşurate strîns în pînza reflecţiilor abstracte. S-ar putea specula, aici, pe marginea legăturii subterane dintre atracţia traducătorului pentru Cervantes şi Baltasar Gracian, pe care ni i-a redat în versiuni cvasicomplete, şi metafizica „barocă” a poetului Sorin Mărculescu. S-ar putea vorbi, de asemenea, despre tehnica anamorfozelor din aceste secvenţe în care biograficul capătă un caracter liturgic. Proliferarea divagantă, labirintică aminteşte, oarecum, „visătoria” întortocheată a unui alt poet hipercultivat – M. Ivănescu, de care autorul Cărţii singure se diferenţiază, printre altele, prin dimensiunea biblicoreligioasă. Riscînd un joc doar aparent forţat de cuvinte, aş spune că demersul său are un caracter bio-Biblio-grafic...
Imaginea de pe coperta volumului – tabloul Un bătrîn şi nepotul său al renascentistului italian Domenico Ghirlandaio – este pusă, discret, în „abisul” unora dintre imnurile componente, ca o posibilă sugestie testamentară: „autoportret în ghirlandaio cu/nepotul în care bunicul stingerea şi-o distilă din/golul atom al chiverei aurite roz picurîndu-şi/derma vulcanică în ascensiunea copilului şi de-/colorîndu- se mişcat pînă la extincţia vestită” (imnul 112). Sau, în altă parte: „un (auto?) portret de ghirlandaio icoana unui bunic/prins cu nepotul de piept alipit sub privirea străveche/ce nici nu-l mai vede pesemne şi nasul de negi/deformat spre care făptura tîrîtă prin albia roşie a/senescenţei priveşte şi ea cu neînfrînată voracitate/ distant iubitoare hornul prăpăstios de stofă/cărămizie din care el însuşi s-a decupat şi respiră/încă nu liber fără a şti că e calea inexistenţei./nu am fost eu cel care şi-a dorit devorarea în trepte ci/doar inaparentul portar teobald care fără să vrea/păzeşte grotele întrezărite pe drumu-n spirală/în peisajul uitat la fereastra picturii el însuşi/lupă la poalele stîncii albastre: o linişte/fără trecut şi viitor încremenit-n ghereta/portarului teobald care azi ar comuta canalele/a miriade de televiziuni cu circuit închis…” (imnul 115). Avem de-a face, pe ansamblu, cu o meditaţie poematică despre trecerea timpului, neliniştea apropierii sfîrşitului fiind conjurată prin interograrea continuă a lui Dumnezeu. O scriere ce se vrea „totală” şi ascensională. O carte savant construită, în care poezia se subsumează – repet – rugăciunii, dînd seama de cele esenţiale. Căci, dacă nu poate servi drept ars moriendi, ea caută măcar să recupereze efemeritatea vieţii în relaţie cu alteritatea supremă. Rezultatul, neobişnuit, poate lăsa senzaţia de prea mult, prea abstrus, prea alambicat. Să nu ne lăsăm însă înşelaţi. Partea din toate… este o apariţie editorială de substanţă, una dintre acele cărţi ce sfidează, cu graţie meditativă, timpurile.


Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara