Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea Românească:
„poetulironic” de Daniel Cristea-Enache

Nicolae Prelipceanu, fantomateca, Postfaţă de Dan Cristea, colecţia Poeţi laureaţi ai Premiului Naţional de Poezie Mihai Eminescu, coordonator Gellu Dorian, Editura Paralela 45, Piteşti, 2013, 304 pag.

Trebuie văzut la un poet (cu strîngerea de inimă a iubitorului de poezie, dar şi cu obiectivitatea critică necesară) în ce măsură versurile lui mai noi sînt comparabile valoric cu cele care l-au consacrat. Examenul acesta e dureros pentru autorii care trăiesc exclusiv pe seama operei lăsate în urmă şi ale căror texte recente sînt întîmpinate cu amabilităţi şi indulgenţe, tot de dragul trecutului.

Simpatizez cu scriitorii care nu pun între ei şi receptor, ca pe un scut, un volum publicat cu patruzeci de ani în urmă; ci care fac, o dată şi încă o dată, efortul expresivităţii artistice, străduindu-se în mod vizibil să nu se repete, să nu se pastişeze, să traverseze noi experienţe poetice. Trecutul literar e trecut şi îl cunoaştem. Dar este dezirabil ca el să nu fie un alibi pentru un prezent al publicării de texte oarecare. Dacă acestea sînt mult sub nivelul atins cu ani în urmă, nu este vina criticului că o constată. Iar dacă, dimpotrivă, poemele mai noi sînt nu umbra poetului care a fost, ci exemple de vitalitate artistică, va fi obligaţia profesională a cronicarului literar să le evalueze şi să le interpreteze ca atare. A o „scălda” pe marginea unui volum slab al unui scriitor bun, pe motiv că numai tratarea omagială îl face să nu sufere, e o formă de a-i nedreptăţi pe autorii care îşi onorează prin texte statutul.

Printre aceştia se numără şi Nicolae Prelipceanu, care şi-a gîndit sumarul consistentei sale antologii lirice, fantomateca, în succesiune inversă. Antologia începe cu versuri publicate în volumul la pierderea speranţei (2012) şi parcurge drumul înapoi, spre începuturile atît de originalului poet: romanţa venus, ultimul poem de aici, este din 1968. Nu mai puţin de 44 de ani de lirică aşa-zicînd publică traversăm citind antologia lui Nicolae Prelipceanu, „poetulironic” (cu litere mici şi fără spaţiu între cuvinte, pentru deplina sutură a sintagmei) ale cărui începuturi sînt sincrone cu cele ale generaţiei ‘60.

Aceasta a dat o poezie mai degrabă liric-metafizică şi a căutat simbolul încifrat ori metafora revelatorie pentru a exprima inexprimabilul. Modelul ei tutelar a fost Blaga, iar distanţa faţă de realitatea social-istorică, preventiv păstrată. Odată cu „optzeciştii” tranzitivi şi ironici, realitatea socialismului „biruitor” a pătruns în poezia românească şi altfel decît prin parabolă şi discurs aluziv, iar lirismul meditativ de tipul celui blagian a făcut loc unuia mai inervat, post-arghezian. Mari poeţi din generaţia ‘60 ca Nichita Stănescu sau Sorescu au simţit ei înşişi schimbarea pe care lirica lor era obligată cumva să o facă: şi au devenit postmodernişti în chipul cel mai firesc, de parcă între modernism şi postmodernism nu ar fi, în poezia românească, nici o opoziţie programatică.

Ironicul din poezia lui Prelipceanu, aşa cum se înfăţişează ea după aproape jumătate de secol de scriere şi publicare, nu este însă un mod al relativizării. Deşi există similitudini de discurs şi, aparent, aceeaşi atitudine la „poetulironic” şi la colegii mai tineri apăruţi pe scenă la începutul deceniului nouă, Prelipceanu diferă de ei, aşa cum se distinge de „şaizeciştii” canonici.

Prin ce? Dacă originalitatea unui scriitor rezultă numai prin comparaţie şi ca un termen distinctiv al acesteia, compararea poetului cu reprezentanţi ai ambelor generaţii de creaţie îl pune în valoare. Spre deosebire de textele multora dintre autorii de primă linie ai celor două generaţii, poemele lui Prelipceanu din fantomateca nu datează. Ele nu pot fi „arondate” temporal: nici unei vîrste, unei „etape” din parcursul poetului, nici unui moment sau unei perioade istorice, de care textul să fi fost mai strîns legat. Poemele, de la cele de mari dimensiuni, cu respiraţie, la cele foarte reduse ca întindere, sînt atemporale şi fără vîrstă. Prelipceanu este de la bun început un poet matur, ba chiar bătrîn, problematizînd liric disperanţa şi avînd o foarte vie sensibilitate a timpului biografic care se scurge. Paradoxul unei lirici atemporale care vorbeşte exact despre trecerea timpului şi despre praful, fumul, cenuşa vieţii este dublat de cel (analizat şi de Dan Cristea, în postfaţă) al unui „mesaj” poetic grav transmis prin enunţuri lirice cu inflexiuni ironice. Poezia este reflexivă şi fiecare strofă, dacă nu fiecare vers, are o tensiune a confruntării cu problemele ultime. Aceasta se întîmplă încă din tinereţea poetului, cîtuşi de puţin jubilatorie liric şi marcată de chestiuni insolubile, fundamentale, general-umane, cu care conştiinţa poetică se confruntă. Prelipceanu e un poet „bătrîn” de tînăr deopotrivă prin problematica majoră devenită tematică şi prin evitarea exceselor liricoide care umplu de obicei poezia tinerilor de coşurile vîrstei. El a găsit un ton numai al său şi un registru inconfundabil de tratare lirică a temelor mari şi generale transformate în subiecte personale.

De aceea, antologia poate merge dinspre prezentul creativ înspre trecutul debutului, după cum ar fi putut urma şi cursul cronologic obişnuit. Rareori se poate întîlni o creaţie atît de puternică şi, totodată, unitară, care să nu dea impresia de repetare, deşi absolut totul se spune şi se spune din nou, se exprimă şi se re-exprimă la fel. Orice poem poate fi desprins din sumar şi înfăţişat ca exemplu. Din cele aproape trei sute de pagini ale antologiei, nu e una care să fie în plus. Un poem din 1990, pastă neagră: „creionul nu mai scrie/ peniţa s-a uscat/ un ochi închis/ e foaia de hîrtie// numai urmele/ unui mic animal necunoscut/ îmi arată încotro să o iau/ cu cîte cuvinte pe minut/ se înlocuiesc bătăile inimii/ care nu vor mai fi”. O contraromanţă din 1980: „treceam agăţaţi de umbrele/ prin lumea largă şi mai ploua/ şi lumea largă vrînd să se spele/ avea nevoie de altceva// şi eram singuri şi erau ploi/ sau poate numai ni se părea/ poate că tu poate că noi/ eram deodată altcineva// prin altă lume credeai că treci/ şi altul însumi credeai că sînt/ dar vechi istorii din douăzeci/ nu mai învie nici chiar plouînd// iar umbra noastră mai către noapte/ în loc să dispară se dilata/ era prin anii şaizeci şi şapte/ într-un septembrie aşa ceva// sigur vor spune cei ce aud/ ce se întîmplă se va-ntîmpla/ poate că totuşi mai către sud/ acolo ploaia e altceva”. Şi tot din 1980, un citat pe jumătate din poetulironic: „viaţa domnilor ce ironie strigă uneori lucidul/ ironia ce viaţă murmură stins poetulironic/ nu-l căutaţi pe poetulironic în lume/ poetulironic s-a retras din ea şi vorbeşte singur/ îşi spală singur rufele în familia lui tristă/ aţi observat ce ironic clipesc farurile în estuare/ poetulironic moare atunci cînd i-a dispărut/ ironia necesară traiului/ poetulironic îşi respectă semenii crezîndu-i ironici/ semenii lui îl respectă numai cîtă vreme/ îl cred încruntat/ el nu strigă niciodată ura trăiască ironia/ precum ceilalţi ura trăiască viaţa/ ca şi cum viaţa ar trăi/ şi n-ar mai trăi niciodată/ e veşnică pe lume doar schimbarea/ înseamnă de fapt/ e veşnică pe lume doar ironia/ care ne ţine pe toţi în viaţă/ cum şi noi iertăm greşiţilor noştri/ cum şi noi greşim iertaţilor noştri/ poetulironic nu se culcă niciodată pe roze/ din roza propriu-zisă el alege numai spinii/ el face pe spinoza la plural spinoze”.

Registrul de „contraromanţă”, de melodramă deşirată şi discurs liricpatetic deconstruit, nu exclude în nici unul dintre aceste memorabile poeme tensiunea reală a reprezentării şi a confruntării cu teme „bătătorite”, precum îmbătrînirea şi moartea, timpul care se scurge şi deodată trece, erotica şi singurătatea esenţială, sufletul viu într-un trup uscat. Temele rămîn, ba chiar ele sînt reluate, iar şi iar, în fantomateca, fără însă ca discursul poetic să devină mai mult discurs decît poezie, adică didactic şi moralizator, sapienţial şi apodictic. Poezia este atît de vie şi de impredictibilă în condiţia ei de repetabilitate prin aceea că fiecare text este gîndit, lucrat şi şlefuit ca şi cum ar fi – totodată – primul şi ultimul. În timp ce alţi autori (şi nu dintre cei lipsiţi de merite) fac din volumele lor cîte o suită în care textele se completează şi se susţin reciproc, Prelipceanu îşi autonomizează la maximum fiecare poem, cu rezultatele care se văd.

După atîtea enunţuri lirice din fantomateca refuzînd consecvent majuscula, aceasta se va include şi la propriu, şi la figurat într-unul critic. Antologia de faţă este a unuia dintre cei mai buni poeţi români contemporani.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara