George Coşbuc a intrat
în literatura română
într-un mod pe care îl
putem numi cel puţin
semnificativ din mai
multe puncte de vedere.
Începutul lui a fost
exemplar. Debutul său editorial
a fost ieşit din comun – o carte
rotundă, cu poezii, cum
recunoaşte însuşi poetul, foarte
bune. A fost admirat şi contestat
deopotrivă, din start.
Titu Maiorescu, prin 1898, îi
recunoştea „magistrala stăpînire a
limbii”, dar îl avertiza privind „pericolul
clişeului”, socotindu-l „relativ format”,
cu „prea puţină cultură generală”...
Debutul lui a produs scandal. Scandalul
„plagiatului”. Poetul s-a dezvinovăţit
şi a convins. „Domnii” care l-au
contestat, spune chiar el, „habar
n-aveau că eu la 1893, cînd am publicat
volumul, aveam în urma mea o activitate
literară de 12 ani, că (poemul, n. n.)
Nunta Zamfirei l-am scris la 1884
şi l-am publicat la 1888 iar Convorbirile
literare după trei ani l-au reprodus
numai din Tribuna. Şi habar n-aveau,
că de-aceea sînt toate poeziile bune,
fiindcă erau alese dintr-o grămadă
care cuprindea destul material nu
pentru un volum, ci pentru patru!”.
Era de luat în seamă, desigur, şi slaba
afirmare a literaturii ardelene. O
asemenea situaţie o are în vedere
şi C. Dobrogeanu Gherea, care, în
debutul studiului Poetul ţărănimii,
configurează foarte pregnant situaţia
poetului, vorbind despre indiferenţa
stranie cu care a fost primit volumul
de debut al poetului la Bucureşti,
scandalul plagiatului, care a atras
atenţia asupra poetului, lipsa de
entuziam critic instaurată, indiferenţa
publicului... Dacă am aşeza asemenea
afirmaţii în contextul actual al receptării
operei coşbuciene, nu cred c-ar fi prea
multe de adăugat. Desigur că am
obosit să tot facem referire la Gherea,
nefericita sintagmă „poet al ţărănimii”
tulbură încă umorile, dar criticul mai
are o observaţie, care e relevantă şi
în realitatea literară de azi: „Soarta
pe care a avut-o la noi creaţia poetică
a lui Coşbuc va face desigur mirarea
urmaşilor noştri.” (s. n.) Mirarea pentru
soarta creaţiei lui Coşbuc este încă
evidentă, este o provocare căreia
proiectele exegetice privind opera
bardului de la Hordou trebuie să-i
facă încă faţă ca unei situaţii ce îşi
aşteaptă rezolvarea deplină. Asta
dincolo de reuşitele evidente ale
exegezei dedicate operei poetului.
Ierarhiile literare, fără Coşbuc,
au mai mult spaţiu de cazare
Coşbuc este desigur actual – prin
operă, prin personalitate. Dar este
mai ales în căutarea actualităţii. Încă
de la debut întîmpină dificultăţi în
a fi actual. Nu e vorba de avatarurile
oricărui început literar, dar, în ciuda
evidenţelor, ceva nu se lasă pus la
locul potrivit. Cu un an înainte de
debutul editorial al poetului, Alexandru
Macedonski publicase articolulmanifest
Poezia viitorului. Înălţat pe
aripi romantice, mentorul Literatorului
pledează pentru schimbarea poeziei,
esenţializarea discursului poetic,
crearea metaforei complete, renunţarea
la verbalism şi retorism... În epocă
încep preocupările pentru epurarea
de anecdotică, eliminarea sentimentalismului
şi evitarea didacticismului.
Se vorbeşte de vers alb, dezumanizare,
estetica urîtului, ruperea legăturilor
cu tradiţia. Şi Coşbuc ce face? Vine
cu acest melanj subtil dintre clasicism
şi romantism, cu un neoclasicism atît
de rafinat şi de... sentimental, cu
umanismul său tonic, cu o subiacentă
etică transilvăneană, sau, să zic,
„transilvană”, cu perfecţiunea
„tradiţională” a versului, cu o exuberanţă
solară a trăirii. Unde-i dezumanizarea,
unde estetica urîtului, unde „noaptea
de vară” a răului?... Cucereşte spaţiul
liric autohton împotriva tendinţelor,
în priză directă cu istoria momentului
şi cu gustul tradiţional al publicului.
În felul acesta se constituie şi ca
un fenomen poetic incredibil.
Dacă ar fi să ne luăm după
mentalităţile actuale, ar trebui să
spunem că George Coşbuc a debutat
ca într-un tabloid: cu scandal de presă
(al plagiatului), care azi n-ar părea
sărit deloc din ramă, gest pe care
ar fi putut miza şi, să zicem, avangardiştii.
Incomoda, desigur. Iar dacă o sintagmă
precum „poet al ţărănimii” putea
părea, la un moment dat, măcar parţial
justă, mai tîrziu, prin „secoli”, aceasta
va oferi un bun argument de a-l ocoli
pe poet (chiar şi în manualele şcolare)
pentru cei pe care îi incomoda într-un
fel sau altul. Ierarhiile literare, fără
Coşbuc, au mai mult spaţiu de cazare.
Numai că, în chiar anii debutului,
Nicolae Iorga vedea în poet ceva mai
mult decît un exponent al ţărănimii.
Referindu-se la Nunta Zamfirei, istoricul
(literar) observa cum poemul „izbutea
în chip fericit să amestece motivele
vieţii româneşti de astăzi cu icoanele
înviate ale străbunelor basme” (s. n.).
Titu Maiorescu însă (v. Critice, II) îi
recunoaşte poetului meritele, dar îi
aducea şi reproşuri, analizîndu-l,
hélas!, în comparaţie cu Eminescu:
„Se vede că-i lipseşte varietatea
cunoştinţelor şi acea neobosită şi
nemiloasă cizelare care transfigurează
pe cei pătrunşi de sfinţenia formei,
precum a transfigurat pe Eminescu
în epoca sa de maturitate”. Este ciudat
cum un critic literar, care avea ierarhiile
literare bine fixate în cap şi ştia desigur
ce este aceea emulaţia valorilor, face
un pas de fentă atunci cînd vorbeşte
de Coşbuc. În cîteva rînduri, criticul
îl portretizează foarte sugestiv pe
poet. Dar o face cu o subiectivitate
curioasă. E pertinent cu privire la
pericolul clişeului, e avizat în recunoaşterea
stăpînirii limbii şi notei distincte de
veselie (într-o privire cam restrictivă),
dar reproşul legat de lipsa culturii e
cel puţin discutabil. Dacă e să-l
comparăm pe Coşbuc cu Eminescu
(şi criticul junimist a făcut-o), apoi
perioada de debut coşbuciană nu
poate fi echivalată (fie şi metodologic)
cu perioada maturităţii eminesciene,
deşi, într-o comparaţie strict facultativă,
perioada maturităţii poetice îl
dezavantajează mai mult pe poetul
de la Hordou. Cît despre formarea
relativă a acestuia, incriminată de
Maiorescu, nu ştiu ce înţeles să-i dăm
în comparaţie cu Eminescu. Ambii
poeţi, la rigoare, au avut o formare
„relativă”, pe care, totuşi, fiecare a
desăvîrşit-o în funcţie de propriul
geniu. Poemele coşbuciene sînt foarte
elaborate şi ele. Travaliul artistic
atinge excepţia şi în munca de traducere
a unor opere din literatura universală.
Cît despre puterea de transfigurare,
putem afirma oare că poezia lui Coşbuc
nu este expresia unui pămînt/ univers
(fie şi românesc?!...) transfigurat?
Chiar cu inerentele ei lungimi... epice.
Literatura aspră
De-a lungul timpului, s-au făcut
mereu comparaţii între Mihai Eminescu
şi George Coşbuc, fie prin asemănări,
fie prin contrast. Nu doar Titu Maiorescu,
ci şi Ioan Slavici, Liviu Rebreanu,
E. Lovinescu, Garabet Ibrăileanu...
Liviu Rebreanu, în Lumina din 1918,
e conclusiv: „Eminescu sau Coşuc?
Se pune deseori întrebarea. Dar
răspunsul e simplu: Eminescu şi Coşbuc.
Pot sta prea bine alături. Se deosebesc
atît de mult, încît se completează. Ei
doi dau faţă şi suflet poeziei româneşti
de pînă acum – Luceafărul şi Nunta
Zamfirei!” Într-o conferinţă din
1943, Liviu Rebreanu îşi întregeşte
opinia: „Dintre toţi poeţii români,
Coşbuc e cel mai poet şi numai poet.
Alţii au avut atitudini, au polemizat,
au invectivat, au urît, au stîrnit curente
şi patimi. Coşbuc n-a făcut decît să
cînte. El n-a ofensat pe nimeni, numai
alţii l-au ofensat pe el. E prototipul
poetului care trăieşte numai pentru
poezie şi căruia i se cuvine numai
iubire şi înţelegere.” O asemenea
concluzie vine după ce romancierul
îşi aminteşte o întîlnire cu poetul.
I-a prezentat volumul de nuvele
Golanii. Poetului nu i-a plăcut volumul,
spunîndu-i „fără înconjur, că el nu
se împacă deloc cu literatura aspră,
brutală, în care viaţa colcăie şi te
chinuieşte ca o realitate brutală”,
întrebînd aproape retoric: „Nu e destul
de crîncenă viaţa în sine? S-o mai
întîlnim la fel şi în cărţi?” E oare aici
exprimată mărturisirea că literatura
nu este o alternativă a vieţii, ci o
completare, o prelungire a acesteia?
Şi totuşi, dacă George Coşbuc nu
iubeşte „literatura aspră”, el nu se
fereşte de a fi alături de un reprezentant
genial al acestei literaturi – Ion Luca
Caragiale. O fotografie din 1911 făcută
la Karlsbad, îi arată reuniţi la o
bere pe G. Coşbuc, D-na Vaida, doctorul
Ciuta din Bistriţa, deputatul Alexandru
Vaida-Voivod şi I. L. Caragiale. Cei
doi scriitori se cunosc de mult
timp. La debutul editorial al poetului,
în Moftul român, Caragiale va recunoaşte
în mod categoric talentul poetului:
„Pe cîmpul vast al publicisticii române,
pe care creşte atîta spanac des şi
abundent, a apărut, în sfîrşit, zilele
acestea şi un copac, şi e aşa de mîndru
şi aşa de puternic, că mii şi mii de
recolte de buruieni se vor perinda, şi
el va sta tot mereu în picioare, tot
mai sănătos şi mai trainic, înfruntând
gustul actual şi vremea cu schimbările
ei capricioase, şi făcând din ce în ce
mai mult fala limbii noastre româneşti
– un volum de Balade şi idile de George
Coşbuc”, socotind apariţia editorială
„de cel mai mare preţ”. (s. n.) Este
cît se poate de neaşteptată şi semnificativă
această recunoaştere venită din partea
unui exponent al literaturii biciuitoare.
Oare într-o proză ca Grand Hôtel
„Victoria Română” viaţa nu colcăie
chinuitoare? Chinul acesta este
exprimat de un eu epic direct, deschis,
ca şi cum ar rîcîi într-o rană. Acum
scriitorul îşi destăinuie crezul, printr-un
personaj (cu care se confundă) parcă
aruncat în lume: „simţ enorm şi
văz monstruos”. E o mărturisire
emblematică privind actul de receptare
a unei lumi care nu se mai sfîrşeşte.
În această grilă de receptare, cei doi
scriitori, Coşbuc şi Caragiale, se
întîlnesc şi se despart în acelaşi timp.
Se întîlnesc, afectiv, în acest „simţ
enorm”, şi se despart prin „văz”, dus
la absolut de ambii, dar unul în direcţia
„montruozităţii”, a caricaturalului,
iar celălalt, în direcţie solară. Se
completează, dau o imagine integrală
a lumii şi epocilor prin care trăiesc,
prin care înaintează literatura lor.
Referitori la cei doi scriitori se pot
găsi asemănări privind nevoia de
a-şi apăra reputaţia de creatori originali
(în scandaluri cu plagiatul), exprimarea
dragostei faţă de lume în operă (Barbu Ştefănescu Delavrancea, în pledoaria
finală din procesul Caion, spunea:
„Şi, în fond, în dramaturgia lui Caragiale
nu e răutate, ci iubire.”), împietrirea
în durere spre finele vieţii... Desigur
că anumite schimbări capricioase ale
vremii şi modei pot să tulbure receptarea,
dar modelul exemplar rămîne, peste
toate, proteic. Coşbuc nu este un
urmaş al lui Eminescu, aşa cum credea
Maiorescu, dar este un model alternativ
la modelul Caragiale, pe care însă
nu-l neagă, în strînsă relaţie cu acesta,
ambele modele înaintînd impetuos
prin lumea literelor, acoperind aproape
complet exprimarea lumii în care au
trăit, edificînd două universuri literare
distincte, în aparenţă antagonice, în
cele din urmă complementare. Poate
marcînd întîlnirea şi desprinderea
dintre două ontologii, cu conexiuni
inconfundabile.
Carul Mare
Poezia lui Coşbuc înaintează
netulburată, înfruntînd vremi şi mode,
luminoasă şi ritualică, înnodînd firele
tradiţiei într-un mod discret. O poezie
care îl extazia pe Caragiale, plecat la
Berlin, este Faptul zilei din volumul
Ziarul unui piede-vară. E poemul care
face distincţia între întuneric şi ziuă,
moarte şi viaţă. Cerul începe stăpînirea
lumii prin desluşirea zilei. Pămîntul
e mort: „Şi doarme şi apa şi vîntul. /
Iar spaima şi oştile ei / Ţin mort, sub
călcîie, pămîntul.” Semnele nopţii
(ale morţii?...) se sting: „Luceafăru-i
gata s-apuie.” Constelaţia purtătoare
de încărcături nocturne schimbă
sensul semnelor, angajată într-un
fel de „zbor invers” barbilian: „Iar
Carul spre creştet se suie / Cu oiştea-n
jos.” (Referindu-ne în treacăt la acest
„zbor invers”, trebuie să reţinem şi
sintagma „discurs invers” prin
care Mihai Zamfir numeşte discursul
masculin care exprimă o trăire feminină
în poezia coşbuciană.) Poemul Faptul
zilei se constituie însă într-un fel
de descîntec de „întoarcere”, de
dezvrăjire din fascinaţia nopţii,
pregătind sufletul pentru o altă vrajă,
a zilei, cînd „tot mai lumină se face”.
E desfacerea/ desprinderea din vraja
melancoliei romantice şi pregătirea
pentru o trăire solară absolută.
Simţurile, prin văzul enorm, iau lumea
în cuprinderea lor şi o aduc, mai
limpede şi mai prezentă, treptat, în
proximitate, dezvăluind-o: „Pe rînd
depărtările zării / S-apropie-ncet.”
Poetul se desprinde astfel din cele
întunecate şi, printr-un „transfer”
de sensuri, eul său sporeşte în lumină.
Se desprinde poate din nevrut, aşa
cum încearcă „protagonista” din Fata
morarului: „Eu cînt tot un cîntec
de-aseară/ Şi-aşa mi-e de silă să-l
cînt,/ Şi tremur şi n-aş vrea să-l cînt,/
Şi-l tac, dar, nevrînd, îl cînt iară!”.
Nu e lipsit de sens – luînd în considerare
şi orizontul cultural al poetului – să
facem trimitere la tradiţia chineză.
Mişcarea Carului Mare se înscrie
într-un simbol al luminii şi al norocului.
Se crede astfel că mişcarea de rotaţie
a Carului Mare în jurul Stelei Polare
simbolizează în Neidan reîntoarcerea
internă a luminii, exprimînd „Mecanismul
Luminii” sau „Mecanismul Ceresc”.
Că a urmat sau nu direct asemenea
teorii, Coşbuc îşi înscrie creaţia în
datele unei filosofii uimitoare, hrănindu-şi
totuşi optimismul din tradiţia autohtonă,
din trăirile unui suflet (universal şi
acesta) pe care l-a cunoscut atît de
bine. Vederea enormă, încărcată de
sensibilitate, trezită din plasele somnului,
devine sau este cunoaştere, iar lumina
în sine se insinuează în mişcarea
naturii/ lumii şi iniţiază ascensiuni
uimitoare: „Văd clăile-n cîmp, pe
coline/ Cunosc singuraticii ulmi,/
Şi-acum, la lumina ce vine,/ Încep
să se mişte greoaie,/ Făpturi purtătoare
de ploaie,/ Se urcă pe culmi”. (s. n.)
Fiinţarea înseamnă înălţare, jertfire
ca ofrandă în lumină, cînd soarele e
„singur fiinţa vieţii/ Şi-al lumii altar”.
Fascinaţia invizibilului
Desprinderea de farmecul nopţii
şi urcarea – printr-un anume ritual
– în farmecul zilei, trecînd prin
limpezimea dimineţii, se face lent,
gradual. Procesul de „dilatare” a
lumii cuantifică atent toate mişcările
mărunte şi inepuizabile ale feeriei.
Privirea, trezită, spornică, înaintează
curioasă prin reveria luminoasă şi
se desfată în acelaşi timp, asimilînd
tremurul frumuseţii. Ritualul asimilării
lumii printr-un fel de tatonare a
situaţiilor devine în anumite cazuri
un lirism al amînării. Eul poetic –
obiectivat? – se desprinde din invizibil
şi înaintează în vizibil. Încearcă
să-şi afirme, dar mai mult să-şi
protejeze, trăirile ascunse. Dialogul
dintre cei doi îndrăgostiţi din La pîrîu
este semnificativ în acest sens. Cei
doi, dezvăluindu-şi sentimentele –
în repetitiva şi mitica, eterna, poveste
de dragoste – mai mult le ascund,
fără însă să se sustragă consecinţelor
acestor sentimente. Repetiţiile retorice,
mai toate interogative, din fiecare
strofă („În drum, în drum, dar ce-i
în drum?”, „Deloc, deloc, de ce
deloc?”, „Să spui, să spui! Dar ce să
spui?”, „Te temi, te temi! Parcă te
temi de mine.”, „Nu vreai? Nu vreai?
De ce nu vreai?”, „Apoi, apoi?
Ce-a fost apoi” – aceste repetiţii
amplifică sentimentul dragostei,
învăluindu-l continuu, ca un prolog
al poveştii de dragoste. Pîrîul dintre
cei doi este însăşi viaţa, care trebuie
trecută/ petrecută împreună. Pîrîul
îi desparte în aparenţă, de fapt le
prilejuieşte întîlnirea. Acest ritual
al amînării, cu o cuprindere prin
învăluire, poate fi întîlnit în Vîntul.
Sau în Spinul – unde amînarea
este interogativă.
În toate aceste exemple, „vizibilul”
este frumos („Ea-şi potriveşte floarea-n
păr,/ Şi-i înfloresc zîmbind obrajii/
Cei albi ca florile de măr.” – Spinul),
dar „invizibilul” (sentimentul care-i
atrage şi-i ţine aproape pe îndrăgostiţi)
este fascinant. E prezentă aici o putere
a invizibilităţii, căreia îndrăgostiţii
nu i se pot sustrage. Poetul transfigurează
în versuri „epice” această constantă
ireductibilă a universului său –
invizibilul, sentimentul profund –,
chiar dacă în aparenţă dă întîietate
vizibilului, „exteriorului”, într-un
discurs poetic parcă lipsit de ascunzişuri,
dar care e totuşi subtil elaborat,
aproape încifrat.
În unele texte daoiste se spune
că stelele din constelaţia Carul Mare
sunt înconjurate de o reţea de stele
care aruncă o „lumină neagră”,
sau „lumină care nu străluceşte”, în
jurul celor luminoase. Aceste stele
sunt locuite de zeităţi de sex feminin
care sunt de obicei invocate în mai
multe exerciţii spirituale pentru a
conferi adeptului puterea invizibilităţii.
Desigur că George Coşbuc nu urmăreşte
să ilustreze (explicit) asemenea teorii,
dar un joc dintre vizibil şi invizibil
este prezent, cum am arătat mai sus.
Imaginile exterioare trimit mereu
spre frămîntări interioare, care astfel
sînt aduse în atenţie, revelate, exprimate.
Coşbuc este un poet solar, dar umbrele
existenţei nu-i sînt străine.
Adîncul sentimentelor
În textul lui Caragiale invocat
de noi, Grand Hôtel „Victoria Română”,
protagonistul îşi caută odihna în
vacarmul nopţii, „truditul (său, n. n.)
trup se încolăceşte binişor, închide
ochii trişti şi adoarme oftînd greu din
afund”. Chiar dacă ochii poetului sînt
mai puţin sau mai rar trişti, poetul
are simţul „truditului trup”, al „oftatului
greu” şi al adîncului sentimentelor.
Vom găsi oftatul depărtării sau al
înstrăinării, al greului după o victorie
în luptă („Flămînzi şi uzi şi-ntorşi din
cale, Cu sufletul topit de jale.” –
Coloana de atac). Aşa cum, în viziunea
lui Ştefan Augustin Doinaş (Gazeta
literară, 1966), arta poetică a lui
Coşbuc trimite la „ritmuri şi sonorităţi
potenţiale în structura cea mai adîncă
a limbii noastre”, sufletul lui descinde
în adîncul sufletului neamului, al
sufletului omenesc (v. Poetul). Sînt
momente cînd exuberanţa păleşte,
sentimentul golului îşi face şi acesta
loc în sufletul frămîntat.
În Fragment epic, golul prinde
o consistenţă istorică. Zbaterea pentru
întremarea fiinţei naţionale este
tumultoasă şi irevocabilă: „...Şi precum
în neastîmpăr păsări grabnice cu
zborul/ Se tot strîng de pretutindeni
toamna ca să plece-n stol,/ Astfel
s-adunau românii şi sporea mereu
poporul/ Celor morţi, umplînd de
vuiet cîmpul mai-nainte gol./ S-a
mişcat acum de-a valma toată lumea-n
locuinţa/ Umbrelor, sunînd ca marea
şi-ntr-un zbucium neîntrerupt,/
Iar de-atîta nor de duhuri ce-şi vădea
prin glas fiinţa / Se părea că-i românească
toată lumea dedesubt.” (s. n.) Ascunsul
(invizibilul) se dovedeşte monumental
şi-şi afirmă dreptul la fiinţare prin
„glas”, prin spunere, prin imaginarul
(care poate fi desigur şi poetic), prin
transfigurare. Dar aceste trăiri nu
sînt specifice doar unui suflet multiplu,
ci şi unuia însingurat.
Un suplu „joc” teoretic de analiză
aplicată unui aspect sau altul al operei
coşbuciene ar putea da, însă, sugestii
de interpretare seducătoare. O grilă
„modernă” (nu neapărat modernistă)
de lectură – oricît de mult am restrînge
conotaţiile termenului „modern” –
poate asigura un sprijin real în direcţia
unui asemenea demers. În acest sens,
poemul Cîntecul fusului din volumul
Balade şi idile se pretează cu uşurinţă
unor criterii ferme prin care să-i
fie evaluată originalitatea, criterii ce
ţin de perspectiva sociologică, de
autohtonism sau de clasicism, de
rafinamentul estetic, cu trimiteri la
Gherea, Vladimir Streinu, Octav
Şuluţiu, Lucian Blaga ş.a., dar şi în
perspectiva unor propuneri de
comentariu strict actuale.
Identificînd poemul cu justeţe ca
un „plîns” liric, „unic în literatura
noastră”, socotindu-l „un cîntec al
singurătăţii”, Petru Poantă opreşte
sensul poemului la idilismul răsfrînt
într-o „beatitudine gratuită”, fără să
exploreze la maximum funcţia estompării
şi a vagului, a „senzaţiei de plîns” (v.
G. Coşbuc, Poezii, Ed. Dacia, 1979,
pp. 16-17, prefaţa). În încercările
critice privitoare la poezia lui G. Coşbuc
se vorbeşte foarte des de prestaţia
formală a poetului, dar referirile la
figurile de stil şi celelalte aspecte
formale sunt operate doar ca un
auxiliar al demersului critic, descifrarea
travaliului artistic fiind adesea văduvită
de o serie de conotaţii. În poemul
Cîntecul fusului, aspiraţia la perfecţiune
formală este dusă pînă la jocul aproape
gratuit, caracteristic adesea liricii
coşbuciene, pînă la uitarea „scopului”,
dovedind – cum ar spune Hugo Friedrich
în a sa Structura liricii moderne (E.L.U.,
1969, p. 119 şi urm.) – „libertatea
absolută a spiritului creativ”. Discursul
poetic este echilibrat, transcris în
nouă strofe ample, de cîte opt versuri,
cu o măsură de şapte sau şase silabe,
cu rime îmbrăţişate. Rimele feminine
alternează cu rimele masculine şi,
mai mult, cu excepţia strofei a patra,
care evoluează în jurul pronumelui
personal „ea”, strofele se închid cu
rime masculine. Discursul liric se
desfăşoară „sferic” – am zice –, asemeni
unui fus ce toarce firul melancolic
al vieţii.
(fragmente dintr-un studiu)
