Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

 
Poetul la 60 de ani - Ilie Constantin de Constanţa Buzea


Bineînteles că nu voi pierde prilejul, pentru că altul s-ar putea să nu mi se mai ofere curând, de a risca, linistită, si pentru tine formula magică Bătrâne, esti un mare poet! Unii vor taxa gestul meu ca exagerat, sentimental. Ci este în realitate o dodie a celor care fără să se îndrăgostească, tin unii la altii frăteste o viată întreagă. Nu si-o declară aproape niciodată, pentru că nu este nevoie. Tin unii la altii dintr-un instinct al speciilor rare, pe cale de disparitie. Tin unii la altii cu calmul, cu dreptul si cu bucuria celor care se admiră nu pentru calitătile lor la vedere, ci pentru că Dumnezeu le-a sădit lor în fiintă, pe lângă setea de a fi cuminti, puterea de a se recunoaste, fără gres, rude, copii ciudati purtători de aură si care se miscă în orice context si la orice vârstă cu o blândete/tandrete suspectă, cu un aer de străinătate/stranietate, cu un orgoliu insuportabil. Si trebuie să mai las un semn, si acesta patetic declarativ în aparentă, marcând ca si fiarele cu sfintenia lor dirijată de un instinct fără gres si fără rest, nu numai locul (tărmul spui tu), cel fără de dor de desprindere, civremea trecând lent-imaterială prin fiintele noastre concrete, disponibile, capabile, iată, de a-i îndura pecetea abstractă, scriind. La 60 de ani ai tăi, te sărbătoresc recitindu-ti poemele, cu un sentiment firesc de proprietate parcă, poate pentru că la facerea multora am asistat efectiv. Te sărbătoresc de aceea cu un orgoliu nemăsurat, recitindu-ti poemele scrise si publicate aici, înainte de a te exila. Amintindu-mi cu o limpezime care mă sperie, contextul în care ele au fost scrise, rumoarea locului, figurile ca populare acel loc, discutiile si lumina tare ce venea parcă din toate părtile. Si apoi linistea cu fosnete de hârtie ce se instala acolo, atunci, în trecutul care nu mai poate fi de nimeni modificat. Eram foarte tineri, poeti de limbă maternă română, si ne întâlneam câtiva prieteni, de obicei acasă la cel mai bine situat dintre noi. Ne întâlneam pentru a fi împreună, pentru a ne citi unii altora poeziile scrise între timp, dar mai ales pentru a ne forta limitele propriei sfieli scriind împreună, dându-ne teme, luând la întâmplare versete din Biblie si scriind în atingere cu revelatia si morala poezii. Făceam nopti albe, de concurs, minati de o dulce-amară invidie bună pentru cantitatea versurilor scrise de cei loviti dintre noi de un titanism incandescent. În vreme ce noi bravam cu sfială, înfrângându-ne inhibitia, le citeam cu glas tare pe alenoastre, putine la număr. Despre lupta cu limitele si despre biciuirea vointei de a scrie nu numai în singurătate, putem depune mărturie si noi, Ilie Constantin. Vremurile tineretii noastre, vremurile acelea erau cum erau, căsătoriile în care ne-am aruncat ca orbetii si copiii care ni s-au născut curând grăbiti si multi la număr, cărtile care ne apăreau si pe care le sărbătoream în grup nenumeros, dar le sărbătoream capabili de a ne recunoaste valoarea într-un context mai larg si eram capabili de a ne tolera extazele de sine cu liniste...Pe urmă tu te-ai exilat uimindu-ne foarte. O cortină s-a instalat între noi ca un fluid de pâslă, si pret de un sfert de veac aproape, ne-am întretinut cu vesti de cele mai multe ori alterate de imaginatii rău-voitoare. Ar fi atâtea de adăugat despre...Si dacă avem norocul să mai fim vii un deceniu, vom adăuga negresit. Vom face pasii necesari, obligatorii, spre dezvăluiri literare, cu acelasi aer de stranietate si cu acelasi orgoliu insuportabil.


(3 februarie 1999)