Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Semn De Carte:
Poeţi maramureşeni de Gheorghe Grigurcu

1. În ultimii ani de nervoasă globalizare, de grăbită extindere a unei perspective "din satelit", particularităţile locului geografic se văd nu o dată neglijate, date la o parte ca nişte iritante obstacole în calea "progresului". Specificul naţional riscă a fi taxat drept provincialism desuet, iar cel provincial pur şi simplu radiat. Însuşi marele Blaga apare măsurat cu o anume stînjenire, ca un soi de "caz" clasat, bun doar de trecut în istorie şi-n manuale, după cum Bacovia supravieţuieşte mai cu seamă pe o latură a sa ce se "universalizează" mai lesne, cea a angoasei. În pofida acestor circumstanţe, producţia poetică se îndărătniceşte a porni inclusiv din toposuri cu particularităţi culturale proprii, care modelează temperamente, se răsfrîng în imaginar şi în stilistică deseori la un nivel de autenticitate ce se cuvine luat în considerare. Un exemplu: Maramureşul, care nu e numai un set de poze color cu miză turistică, ci şi o vatră activă de poezie. Unul din exponenţii acesteia este Vasile Muste, care stoarce din folclor zemurile unor senzaţii proaspete, împrumută din aceeaşi materie tutelară contururi paradisiace. Simplitatea străbună devine transparentă, durerea diafană primeşte reflexele transcendenţei: "bunicule de ce miroşi a iarbă / ghici / miroase iarba a bunici // bunicule acolo peste dealuri unde se lasă / soarele are ca oamenii casă / şi dacă e singur cine îl vindecă / şi de ce nu se schimbă cînd e duminică // n-are casă / n-are taine / n-are cufăr / pentru haine // bunicule cine azvîrle muguri / în copacii de pe dealurile anilor mei // binecuvîntarea / de zei // bunicule de ce-i atît de luminoasă / fereastra veche lîngă care stai // pe aici neîncetat îşi are-un înger / pedestru cale înspre Rai // bunicule pe unde pasu-ţi scrie / florile toate se îndrăgostesc // îndrăznesc / să-mi fie cetate // bunicule ce îţi aduce înserarea / cînd umerii şi gîndu-ţi înconjoară // iluminări din locurile unde / nu ajung luminile de-afară" (Dialoguri). Viaţa se îngemănează cu moartea într-o atmosferă de pictură naivă: "cunosc un drum mai scurt decît / o tăietură de lumină // cu un pumn de rouă noaptea-mi bate-n / geam / tot aceeaşi noapte care m-a născut // se gîndesc părinţii poate să-şi urmeze / iarăşi drumul de la început // bunicule de ce ai aşezat / această lumînare lîngă tine // să vezi cît sunt de supărat / pe ziua care vine" (ibidem). O rugăciune e mişcătoare în ingenuitatea sa eretică: "bunicule am vrut cînd ai plecat / să ştiu că nu mă minţi şi nu e în zadar / pînă la tine drumul să-l străbat // te-aştept a înflorit brînduşa / ce ţi-am ascuns-o-n buzunar // leru-i ler bunicule-ţi colind / să mă vezi să mă auzi că sunt // leru-i ler bunicule răspunde-mi / din fereastra plină de pămînt // nu ai venit bunicule de sărbători / să fim zăpezii consăteni // tremură cum ţii de subsuori / toată grădina de la Coruieni // ţi-am adus bunicule o haină / şi o secure pentru lupi şi porci // tare singur ai rămas în iarnă // poate spargi tăcerea şi te-ntorci" (Rugă pentru întoarcere). Fără a urma formal tiparul poeziei anonime, autorul împrumută din substanţa acesteia misterul potolit, melodios, cu o românească amprentă. Cuvîntul are adieri de zefir nelumesc: "se-ntîmplă seara iarăşi pe pămînt / se-aşează încă lutul peste tată / pe ape zborul păsării s-a frînt / dar aripile încă o să bată // şi eu vă strig cu grîul uneori / din satul meu căzut lîngă izvoare / se face frig şi sîngerează zori / şi de uitarea satului se moare" (Senin de Coruieni). O melancolie senin-dolorică precum o emanaţie a unei lumi ce nu se îndură să moară acordă versurilor o trăsătură de sufletească demnitate. Poetul meditează cu o arhaică pătrundere, fără risipă de vorbe, în expresivităţi ce pot reţine atenţia: "pe ce lume va mai fi o alta / în formă de inimă în formă / de om însemnat cu fierul / roşu de lumină şi credinţă / caldă asemenea veşniciei în / Rai drum să-ţi faci cînd alţii / n-au nici cărare înspre cer / nici inimă şi nici înfiorare / să se ştie de cîtă iubire / sunt în stare o mare lume / într-o lume mică şi lumea / aceea-n lumi din ce în ce / mai rare" (Cartea din spatele cărţilor).

2. Alt poet al aceluiaşi meleag privilegiat de istorie ce refuză însă a se bloca într-însa este Gheorghe Pârja. D-sa are fascinaţia unei vechimi care e o mixtură de geografie, botanică şi credinţă local nuanţată. Are aerul unui ins ajuns într-o metropolă unde îşi dă seama că nu se poate despărţi de imaginea locului natal pe care-l inventariază cu rafinament modernist: "Un răsărit de soare, ceaiul de cătină / Bătaia vecinei în perete / Ai de ales: plăcinte cu mărar / Ori urcarea pe munte / O albină căzuse din raiul ei de polen / Tocmai în faţa luminii / Abia ivită pe cer / Aşteptai să răsune cuvinte în jur / Înalte ca tulpina de cînepă / Din grădina copilăriei / Secetă mare, cuvinte fugare / Rulează prin tînăra ta biografie / Ca maşinile pe bulevardul cuceritorilor" (Ceremonia zilei). Vitalitatea ancestrală zvîcneşte în imagini domolite prin muzicalitate: "Ai venit pe lume ca un cînt de ape / Ca un foc lunatic, rugă ori blestem / Din străini, străino, m-ai adus aproape / Glorie nebună, drumul fără semn // Pe o grindă neagră ce susţine ceaţa / Unde se ascunde mierla în april / Limpede se face astăzi dimineaţa / Ca un fruct al vieţii, jocul de copil // Şi de-o fi să ardă golul de cuvinte / O cămaşă albă spune că exist / Ai venit pe lume margine cuminte / Cu numărătoarea anilor lui Crist" (Venirea pe lume). Nedispus totuşi a se închide în formule pasive, tînjitoare, Gheorghe Pârja se arată în alte locuri alert, imaginativ, aducînd în scenă un fabulos stenic. Călător prin Serbia, se dedă la asociaţii cutezătoare ce exhibă o energie de-acasă: "Omul era nebun, nebun de oraş / Pentru a-l stăpîni i-a dat foc / Aşa se simţea bine împăratul / În puful cenuşii, în prăpădul memoriei // Era singur împăratul / Suita murise cu veacuri în urmă // La crîşma Verona din Belgrad / Lîngă un perete de funingine / A înviat o statuie de piatră // Aici, sub bolta rece / Am văzut cum mor împăraţii / Simplu: cu o mînă pe inimă / Cu cealaltă pe ţări străine // Aşa iubesc ei efemerul" (O pace estetică). Specialitatea d-sale rămîne o sensibilitate rustică pătrunzătoare, precum acea mireasmă proprie odăilor din vechile case ţărăneşti, amestec de fructe puse la uscat, de lemn uşor putrefiat, de ţesături de lînă stătute: "Din cer / Sau dintr-un ochi înspăimîntat / Fiinţă m-am trezit, / Aureolă pentru lumina fără lucire / În partea nedreaptă a raiului. // Odată şi-odată... / Dar cînd fi-va noaptea o floare / Mai înaltă decît crinul? / Doar gîndul mă duce nebun / La albul din lemn dăruit" (Anabasis). E făcut racordul cu tăcerea blagiană: "Cu părere de rău / Trebuie să lecuiesc rănile / Cele vorbitoare / Dar mai ales cele tăcute" (Trupul absent). "Aripa mare a lui Blaga colindă peste versurile şi felul de a gîndi liric al lui Gheorghe Pârja", afirma Nicolae Breban. Cu adevărat, autorul Laudei somnului e deferent confirmat, difuzat în discursul iubitor de mister ancestral al bardului contemporan: "Dacă din lacrimă răsare lumină / Dacă în piatră se limpezeşte ceaţa / Dacă furnica duce povara harului / E semn că între braţele reci / Un trup al iluziei a înviat. // Numele tău nu se rosteşte / Ci se mistuie / În arderea fără cenuşă" (Ardere fără cenuşă). Gravitatea inteligentă, melancolia salubră a lirismului semnat de Gheorghe Pârja îi girează nota personală.

3. De o speţă deosebită este Echim Vancea. Empatia acestuia nu se arată decît indirect, prin intermediul unor proceduri laborioase, printr-o complicaţie care s-ar putea să reprezinte un semn de discreţie. Deseori firile emotive, pudice îşi ascund naturaleţea cu ajutorul unor divagaţii ori încifrări. Echim Vancea ne înfăţişează o plastică întortocheată a verbului, aidoma unui pariu cu acesta: "tu crezi că nu avea destulă lumină pentru a vedea întunericul şi pe urmă a trebuit să fii de faţă să vezi cum un trandafir învaţă matematică / şi mai ales să ştii că e nevoie de o altă femeie şi de o altă privire pentru profeţii ce mîngîie naivi învolburata cenuşă a părinţilor sufocaţi de ritmul tobelor ce se îndepărtează apăsătoare şi neputincioase. / - Ťeşti îndeajuns de frumoasă să fii nevastă şi nu fecioarăť, dar cum astăzi mai poţi închina cu un trecător pe care nu îl cunoşti dator îi vei fi cu masacrul navigatorilor neîngenunchiaţi întru inventatele ceremonii dedicate unui amant prea puţin pregătit pentru o răstignire fără de cuie - mîine vom fi - poate - şi noi la rîndul nostru căpetenii şi ne vom spăla de lacrimi mîinile cu sabia" (prea multă tăcere împotriva zgomotului). E un discurs arborescent ce nu se îndură a se întrerupe parcă din teama că, la un moment dat, se va auzi tăcerea. O mască a retoricii peste chipul auctorial, care, aplicîndu-şi-o, doreşte a-şi drapa intimitatea. Această acrobaţie sintactică, acest gust al "ciudăţeniei" ce-o însoţeşte trădează o jenă de sine a sensibilităţii de fond, indicată de folosirea ostentativă a noţiunilor uzuale, de prozaismul voit al unor asociaţii: "în spaţiile libere dintre un apel telefonic şi convorbirea propriu-zisă e un fel de anestezie / locală" (după atîţia ani). Sau: "ploile în oraş mai fac trotuarul - / trebuie ca piatra să îşi ascundă durerea" (liniştea umbrei). Revărsarea temperamental-imagistică e reprimată, accentele afective apar amortizate de un context deliberativ: "dorul acesta de ducă îl am de mult timp - / ochi deghizat şi flămînd - şi nu trebuie puse / întrebări pe valea gheţarilor (...) o fărădelege mai mare nu îmi vine în minte / ideea că am de ales - / o dată / de două ori / de trei ori - / între demoni şi ea" (odihnă şi tăcere). Prezumata puritate iniţială răzbate prin dificultăţile sieşi impuse ale scriiturii încărcate, compozite: "în arderea sîngelui se mai simte miros / de pămînt ţipînd de bucurie sub vălul / unei vele duse de curent spre fără de fundul / unei ape de la marginea cimitirului de apă" (poem). Ori: "e atîta ploaie şi somn sub copitele cailor încît / tăcerea lor mă desparte de propria-mi viaţă - / din lemnul patului care dă în livada de vişini / noapte de noapte se aud cîntece noi" (liniştea umbrei). Autocenzura ajunge la ipostaza antisentimentală: "te rog nu te mai bălăci în băltoacele alea sentimentale. / mai lasă din basmele alea care prisosesc pînă şi copiilor - în însoţirea căderii tu faci lucruri specifice acesteia şi nu mai este nimeni sub frunze" (poate că aparţii altui sfîrşit). În raport cu candoarea avîntată, cu dezarmantele frăgezimi ale congenerului d-sale Vasile Muste, Echim Vancea ilustrează polul opus al unei elaborări circumspecte, pigmentate de ironie. n

______________________
Vasile Muste: Constelaţia copilăriei, Ed. Grinta, 2009, 68 pag.
Vasile Muste: Proprietarul de distilerii, Ed. Galaxia Gutenberg, 2008, 52 pag.
Gheorghe Pârja: Poeme din vremea lui Adam, Ed. Echim, 2007, 72 pag.
Gheorghe Pârja: Singurătatea sonoră, Ed. Limes, 2005, 198 pag.
Echim Vancea: portret restant, după o noapte albă, Ed. Eikon, 2008, 92 pag.