În ultimul timp, am devenit mefient față de amintirile scriitorilor. Când nu își înfrumusețează biografia, își ponegresc adversarii (criticii sunt ținte favorite) sau inventează de-a dreptul.
Nu este și cazul cărții de „amintiri în dialog” a Norei Iuga cu un cristian, Ca motorul unui Ford din 1931, din cel puțin două motive: 1) candoarea autentică a rememorărilor și 2) modul inteligent în care un cristian, partenerul de dialog al autoarei, provoacă anamneza. Ca motorul unui Ford..., deși este pornită dintr-un adânc respect față de personalitatea Norei Iuga, este alcătuită ca un puzzle, în care vocația rememorării este adesea pusă la încercare. Rezultă o confruntare cordială, pe parcursul căreia un cristian vânează „prada” pe care o alcătuiesc amintirile scriitoarei, iar aceasta se lasă vânată cu ingenuitate (deși nu întotdeauna până la capăt, ceea ce, după gustul meu, face bine prozei confesive).
Menită să marcheze, simbolic, o vârstă a poetei, cartea este alcătuită din mai multe dialoguri, realizate la intervale mari de timp și cu structuri diferite. Primul datează din 2007 și este oarecum convențional, în afara faptului că Nora Iuga are nu unul, ci doi parteneri de dialog (un cristian și Oana Ninu). Al doilea, datând din 2008, este un dialog polifonic, dacă mă pot exprima așa, întrucât poeta răspunde întrebărilor mai multor cititori, nu toți profesioniști ai lecturii, într-o ordine stabilită de același un cristian. Urmează o convorbire din 2010, un foarte amuzant chestionar – la care Nora Iuga răspunde cu franchețea-i cunoscută – și un colaj, alcătuit dintr-un interviu realizat în 2016, postări de blog și inserturi dintrun alt interviu, din 2011.
Acest puzzle are un singur narator, poeta însăși, dar mai multe modalități confesive. Naratoarea se adaptează cu naturalețe ritmurilor schimbătoare ale „tirului” de întrebări, ca și naturii diferite a acestor interogații, care amestecă interviul literar profesionist și curiozitatea, uneori naivă, a amatorilor de literatură. un cristian, „regizorul” desfășurării confesive, a urmărit nu numai să o facă pe Nora Iuga să se „deschidă”, ci să o și scoată din scenariul previzibil al amintirilor unei scriitoare ajunse la vârsta deplinei consacrări. Iar meritul principal al acestei cărți este tocmai cel de a surprinde, cu finețe, caracterul atipic al personalității Norei Iuga.
Căci poeta este, categoric, atipică în inventarul poeziei românești. Debutează târziu, la 37 de ani, în timp ce mai toți poeții noștri sunt precoci și juvenili. Apoi are parte, după al doilea volum, de o interdicție de 9 ani, absurdă prin lipsa ei de motivație, și de o revenire la fel de neașteptată, cu un volum Scrisori neexpediate, alcătuit în mare parte din poezii scrise... pe șervețele, în penitența impusă de interdicție, petrecută, însă, la Casa Scriitorilor... După care va lua toate premiile Uniunii, iar reputația ei va crește, ca vinul cel bun, odată cu vârsta.
Vorbeam de candoarea rememoră rilor: aceasta le face autentice, iar pe multe dintre ele, chiar utile din punct de vedere istorico-literar. Datorăm acestei cărți, de pildă, lămurirea definitivă a circumstanțelor iubirii lui Virgil Mazilescu pentru Rodica Palade, narate din perspectiva de martor direct. Sau numeroasele precizări cu privire la perioada de ecloziune a onirismului și la rolul jucat de Miron Radu Paraschivescu. Ca și neprețuite tușe la portretul anilor literari ’70-’90, din perspectiva unui poet marginal în raport cu centrele de putere. Nora Iuga povestește numai ce știe prin experiență directă, nu fabulează și nu colportează legende. Îi place nuditatea fizică, o evită delicat pe cea literară.
E bună și intuiția lui un cristian de a relua, în discuțiile din 2010 și 2016, subiecte abordate în cel din 2007. În 2007, poeta miza, de exemplu, pe anumiți tineri (susținerea începătorilor fiind o convingere profundă), iar alegerile ei erau atât de anapoda, încât numai desăvârșita candoare le salva de ridicol. În 2016, însă, continuând să-și declare solidaritatea cu cei care acum pășesc în literatură, e mai degrabă rezervată cu privire la „tinerii” din urmă cu câțiva ani. Cu discreție, fără să încrimineze, Nora Iuga constată, in petto, că s-a înșelat, uman și literar... Eșecul nu o dezarmează, totuși, nici nu-i alterează umoarea: poeta rămâne senină, candidă, mai tânără spiritual decât „tinerii” care nu au confirmat.
Asemenea secvențe dinamice însuflețesc rememorarea și îi subliniază caracterul autentic. Nu cred că s-ar fi putut găsi o modalitate memorialistică mai potrivită de a marca prezența aparte a Norei Iuga în literatura română postbelică.

P. S. Totuși, Rapidul a câștigat primul titlu în 1967, nu în 1966, sub bagheta marelui Valentin Stănescu. E singura inadvertență... istorico-literară din această carte.