Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea de poezie:
Poet slav şi daco-mut de Ioan Holban

Adam Puslojic, Exaltare din abis, Editura 24:ore, Iaşi, 2016.

Aproape toate poemele din Exaltare din abis (Editura 24:ore, 2016) sînt datate „ianuarie 2016“ cînd, mărturiseşte Adam Puslojic în Ianuarie de iarnă, 2016, „mi-am dat o viaţă/ pentru acest ianuarie,/ o lună, un an, o viaţă…“: aceasta este unitatea de timp a poeziei.

Unitatea de loc e ceea ce aş numi preajma poetică pe care Adam Puslojic o construieşte febril, asemeni lui Nichita Stănescu, avînd, între repere, chiar figuri din imediata vecinătate – în viaţă şi în moarte – a autorului Necuvintelor: Mircia Dumitrescu, Marin Sorescu, Ioan F.(Iora), dar şi (Răzvan) Voncu, V.(asile) Dan, Ioan M.(oldovan), G.(eorge) Vultur.(escu) din poeme precum Maestrului M.Dumitrescu, Spre Cristescu şi Voncu, Proiectul răzvanian, Lui V.Dan şi Ioan M., Ceva uşor şi neutru, într-o geografie unind Belgradul unui alt Ovidius, Banatul, unde, alături de „fratele Ioan F.”, descoperă terapia muncii din infern, Aradul în care duce „poezia sîrbizată” a lui Vasile Dan şi Ioan Moldovan, Serbia care „doarme liniştită”, năruită într-o „tăcere sîrbească” – o ţară plutind în ape albastre şi, uneori, negre, cu un rege „priponit în neant” – şi Dunărea care plimbă poetul în „alaiurile româneşti” pînă la Tomisul primului exil: „Aici, la Tomis sunt.../ tăiat în bucăţi mărunte,/ domnule împărat, Auguste!/ M-am trezit ca un tarzan/ sau un păstor al lor./ Sunt şi eu ceva barbar, cînt./ Tristia mea va rămîne aşa.../ ca o dovadă de retrăire, un vis/ latin pînă la brîu şi ochi./ În rest e tăcerea dumnezeiască./ O parte din mine putrezeşte rapid/ şi devine marmore şi bronz uscat./ M-au lustruit barbarii la chip!/ Sunt greu la cap uşor la picior./ Iartă-mi nemurirea personală” (Ovidius pre nume; poem localizat „La Tomis, din Belgrad”). Lumea lui Adam Puslojic, preajma sa poetică e una a exilului interior, aruncată şi blestemată la origini, iar fiinţa din vers e Cain, îngerul căzut „pe podeaua verde”, lăsat în beznă, rătăcind zadarnic spre o improbabilă ieşire din infern: „S-a deschis în fine/ acest fir de iarbă/ şi umbra de piatră/ veghează din apă/ Ce căutăm noi azi/ pe lumea aceasta/ aruncată şi blestemată/ din origini/ Nu, cumva, ceva stelos/ pe cale de disperare/ şi de dispariţie rapidă/ aidoma zăpezilor/ Nu, ba din împotrivă,/ suntem lăsaţi în beznă/ şi vocea noastră acum/ amical latră la stele”; „Cum am ajuns/ pe-aici/ fără vreun ajutor/ de cosmos spumos/ Aşa-i –/ a fost/ şi asta, acum/ un veac poate/ Atunci,/ încotro Azi.../ încă nu cunoaştem/ calea blestemată/ Nici ieşirea/ din infern/ noi nu cunoaş- tem/ cu mult mai detaliat”, scrie Adam Puslojic în Firul deschis lui D.F. şi Nici ieşirea. Poetul, ca de atîtea ori, ipostaziază condiţia umană însăşi: el este izgonitul din cer, căutînd, în zborul calului şi aripa păsării, simbolurile ascensionale: „Pe cal stau/ frumos stabilit/ ca un vîrf/ de stîncă/ o aripă de pasăre/ de după/ zboruri/ mai multe/ de data aceasta/ am sărit/ din răsărit/ ca un izvor/ azvîrlit/ în sus/ şi supus este/ izgonitului din cer” (Zboruri).

Nu cuvintele şi nici necuvintele scriu poezia lui Adam Puslojic, ci tăcerile sale „bine puse pe hîrtie”, în durerea de tăcere „aleasă, crudă, limpede”, pe care, cîteodată, o urcă în coroana copacului, cum spune în Lirica magna şi Durerea durează: tăcerea e „dumnezeiască”, pentru că, iată, strigătul şi şoapta, exaltarea şi mirările se petrec în lăuntrul fiinţei, din adînc spre adînc, în „adîncul din mine”, într-un abis verde: „Acest ţipăt/ nu sunt./ Am un alt gînd,/ o rază simetrică/ cu neantul cosmic./ Un cuvînt/ se poate suporta/ şi-n burtă./ O literă amară/ desenată/ pe cer./ Abisul meu verde/ mereu va ră- mîne deschis”/ (Poem lăuntric). Adam Puslojic îşi spune, cu umor, „poet slav şi daco-mut”, visînd la un fel de vers nou: „Evident visez,/ visez un nou/ fel de vers./ Un nod de aer/ luminos, de os/ zărit din mers./ Un fulg mirositor,/ mai sonor decît.../ un ţipăt, la abator!/ Un sărut albastru/ din cer şi o rază/ de astru./ În fine, o extază/ cînd visez.../ şi cînd latru”. (În fine): versul nou exprimă, în fond, inexprimabilul într- un nod de aer, un fulg mirositor, un sărut albastru, o rază de astru, o stare. Cruce vie a lumii, avînd Dunărea mereu în preajma sa, în sine („Dunărea curge prin mine/ stelos şi umbros”, scrie Adam Puslojic în Printre crengi si licurici), poetul e îngerul căzut în abisul verde, pe podeaua verde – cerul unde dorm sunetul unui clopot albastru şi fiinţa, detaliu de cer: „Dacă mă vezi, scrie-mi,/ O scrisoare scurtă –/ prin aer, prin vînt ales,/ Un cuvînt, doar un cuvînt,/ Sunt bine, măicuţo!/ Liniştea mea verde este./ Şi tăcerea o mînă/ de cenuşă. Albastră./ Mă recunoşti, încă?/ Am un chip pietruit/ şi apropos de umbră./ Sunt un detaliu de cer./ De ce să umblu negru/ prin această lume,/ în afară de mine, un val/ somnoros de apă petrecută/ Adînc, în mine! Un peşte” (Detaliu de cer).

Abisul e înaltul poeziei lui Adam Puslojic.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara