Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Post restant:
Poemul şi scrisoarea - Ioan Hop-Lelescu de Constanţa Buzea

Doamna profesoară Maria Mogoşanu, într-un inspirat cuvânt înainte la cartea de debut a poetului brăilean Ioan Hop-Lelescu, pe numele său adevărat Vasile Farcaş, punea pe seama unei exigenţe exagerate şi poate a neîncrederii în sine, hotărârea mereu amânată de a-şi da la tipar volumele de poezie şi proză, când oricine ajunge să-l citească în această fază ajunge clar şi definitiv şi la concluzia că harul acestui autor este deosebit: "Poetul caută poezia în sine însuşi înainte de a o căuta în lumea înconjurătoare, şi o găseşte. Bucuriile şi necazurile intime îşi află transfigurarea în versul modern pe care îl cultivă cu înverşunare. El are o bogată lectură beletristică şi nu numai. Se plimbă fără ghid în literatura română şi universală. îi sunt apropiaţi Nichita Stănescu, Eminescu, Bacovia, Kazantzakis, Kafka, Elitis, Gellu Naum şi mulţi alţii. Stăpânirea marii literaturi se vede în poeziile sale. Şi-a asimilat-o fără să imite pe nimeni. Are propriul său drum în poezie. O poezie cu emoţii puternic intelectualizate, cu adâncimi de idei, construită cu o retorică echilibrată. Debutul său în volum la o vârstă matură va fi benefic." Cartea apărea în 2003, la Ed. Olimpiada din Brăila, cu un titlu care dă de gândit, Infirmitatea de a fi. Până la acea dată publicase în Ramuri bine primit. Cartea, însoţită de câteva texte noi foarte convingătoare, a trimis şi la România literară în 2004, unde a apărut cu o mică prezentare la Post-restant. Şi de atunci, o foarte lungă pauză, până de curând, când s-a decis să ne mai trimită versuri. Pe colţul manuscriselor rămase din 2004, notasem câteva cuvinte: "De păstrat! Bun pentru pagină." Bucuria mea de a afla că acest autor remarcabil a scris în continuare între timp, şi din ceea ce a scris şi ne-a oferit, preţ de 20 de texte, "poheme", cum şi le intitulează generic gellunaumian, am ales câteva pentru revista noastră. Această revenire, care, îl asigurăm că este cât se poate de oportună, se vrea, după cum subliniază în scrisoarea sa de acum, "o nouă încercare de a depăşi anumite bariere, impuse sau nu." Convingerea noastră că dacă ne-ar fi scris măcar o dată pe an, prezenţa lui în România literară ar fi fost semnificativă. La voia autorului însă, care ne scria despre un handicap al său, fără să intre în amănunte, şi care îi dă un comportament aparte, o timiditate poate, o neîncredere şi o exigenţă cu propria creaţie, aşa cum spuneam la început. Se simte marginalizat de societate şi, spune, că s-a transformat într-un complexat, căutând, suportând, acceptând sau nu singurătatea, fugind de realitatea imediată. (C. BUZEA)
Lacom de amintiri

Căutam, în desfrânare, fericirea -
asemeni unui clopot hazardul
şi efectul nemişcării ei era erectil,
ca valul mării scârţa-scârţa melopeic
printre vuiete, în derivă...

încercam să improvizez zborul -
când dădeam poliedric din aripi
scheunam a iertare lacom de amintiri,
lacom în amintiri să mă sufoc
ca nebunul inventat de aburi
să mă-ntorc în libertatea unei absenţe,
pe pământul uitat dincolo de uşă...

hoctambulat de nocturnitate,
mă-ncerca iarăşi ispita
de a sări pe sub braţe
cu picioarele în vârful degetelor -
de a sări în picioare de pe picioare,
emizer ca o noapte în miez de zi!...

Căutam, în desfrânare, nemurirea -
asemenea orbului perfid

de-atâta surdo-muţenie!...

Uneori, alteori...

Uneori treceam pe-acolo...
în sus se curba doar golul
şi umbra avea semnal să emită semnale...
eu aveam mâna pneumatică, ca o flacără,
ah, cum oscilam întins şi liber -
imprimând sferei logica sferei!...

uneori
dorul mi se usca tocmai la esenţă,
cu răsăritul turtit spre sud!...
alteori aveam halucinaţii (vitrine largi)
şi totul atârna subtil în direcţia mişcării
şi nu-mi rămânea decât
s-aprind lumina stingând-o,
să pritocesc inexorabilul din clepsidre -
în văzul tuturor, neadmis!...

Uneori-alteori,
piatra cubică din lemnul acela
avea cataramele cu părul blond...
eu rămâneam blindat în aşteptare -
cu căluşeii pe ultimul disc
şi-mi clănţăneau ochii
cu tictac-ul elongat de simpatii -
în locul pe locul unde odinioară
înălţimile diferite îşi luau zborul,

îmi luau zborul!...

Cum mai obişnuiam

Ca un trişor,
smintit să tot culeagă informaţii,
obişnuiam să cred că sunt nemaipomenit!...
Timpul mă fulguia oricând în stare
şi eu mă grăbeam, doar mă grăbeam,
să duc până la un punct elocvenţa -
să bântui ca o fantomă metafora,
arta de a combina intuiţii!...

în aerul ftizic
erau tensiuni invizibile
şi visul se proiecta tangenţial,
după un calcul binar şi-abia după iar...
eu lătram în zbor la zbor să zbor -
să-mi crească-n ochi profunzimi acvatice
şi iar îmi fulguiau aripile
peste munţii înfloriţi,
acolo unde nu se găsea nimeni -
acolo unde se inventa doar uimirea!...

în una din clipele vieţii
o glumă frunzărea entuziasmul,
îngerii (murind) erau delicate nuanţe
şi pierdeau din timp ecoul invizibil...
eu mă proiectam astral să văd pe cineva
şi, ah, cum mai obişnuiam
să nu mai trec pe aici -
ca modelul abstract,
uşor de dus cu preşul

şi bazat pe soluţii ultime!...

Despre golul acela zadarnic

Eu însumi la marginea vieţii
ghemuit, cu disperarea la butonieră!...

unde este ploaia expusă la Soare,
starea de melc ce mă tulbura -
ca porumbiţul regal
în golul acela zadarnic
unde aroma se inventa
şi gardenia căuta odihna nopţilor
când specia de praf era plină de iguane
şi-un soi de portughez din Turcia
făcea scandal în luna de miere
(cu demnitatea la pălărie)
şi eu hoinăream ca o frunză viageră -
aşa vignetă palidă cum nu voi lipsi?!...

în adâncul grădinii
pieptu-mi era atins de glonte prin umăr,
o rază mă biciuia parfumată de soare
şi golul acela zadarnic
sărea pe fereastra interioară a pleoapei
şi iar mă-nsinguram cu siguranţă fals,
răsucind şutul în vârful cizmei -
să caut somnul lung şi buclat, uhu,

orb ca o moluscă!...

Omul amfibie, cîlîtorul...

Intrasem în valuri
(pudic, în spatele naturii) -
ca o mulatră superbă zgribulind frigul,
cu buzele atroce...
şi, cum tăcerea mă desfrâna -
cu transparenţa ei androgină,
nu rămânea decât să-nmulţesc cu doi
labiritul pierderii în noapte -
la sfârşitul mesajului,
la-nceputul altei poveşti...

în clipa aceea
natura mi se chircea la piept
cu graţia unei aspide sfioase
şi sângele, doar sângele,
bolborosea chtonian -
expert în a deschide
o rană în somnul veşnic...
se-nfierbânta, se ascundea orbeşte
în inimă după altă inimă!...

Ah, cum rămânea fără gât
tăişul spadei acvatice -
cum marginea de sus a apei
bujnea în subsolul apei
şi eu, fulgerat de bezna unei umbre,
într-acolo să aflu
(bate cineva, n-ai văzut?)...
...era Nemurirea,

rana veşnică a somnului!...

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara